De-a lungul Oltişorului săpaseră un şanţ care pornea de la ferăstrău şi se termina aproape de plajă, într-un fel de bazin pătrat cu latura de vreo jumătate de stînjen. Torentul purta cu el nisipul şi aurul, în acelaşi vîrtej, pînă la bazin, unde aurul, fiind mai greu, se aşeza pe fund. Asta nu înseamnă că aici rămînea numai aur, iar mai departe se ducea numai nisip.

Seara îndreptau cursul apei pe alt şanţ, care pornea din primul, trecînd într-un alt bazin, iar ei se apucau să strîngă recolta de peste zi. Ceea ce rămînea la fund era un nisip mai grăunţos, în care parcă lucea mai mult aur decît în nisipul obişnuit. Abia de aici înainte ar îi trebuit să-l ia la spălat, în chip mai iscusit, dar pentru asta le lipseau şi mijloacele, şi priceperea.

Căpitanul îi asigurase că dintr-o găleată cu asemenea nisip se puteau scoate cinci pînă la zece grame de aur. Dacă lucrurile stăteau astfel, apoi merita truda de a-l căra pe corabie, pentru a fi puricat în altă parte, mai tîrziu, cu atît mai mult cu cît chiar dacă ar fi avut aur curat, în clipa plecării tot trebuiau să umple hambarul cu nisip, în chip de lest, altfel neputînd naviga, cum era bine ştiut.

Oamenii făceau socoteala că, adunînd cîte cinci găleţi pe zi, în şase luni puteau încărca peste cinci vagoane de nisip, adică şaptezeci de kilograme de aur curat, cîte opt pentru fiecare din ei, să se întoarcă în ţară poleiţi.

Pînă la venirea iernii, în timp ce unii îi dăscăleau şi-i gospodăreau pe alcalufi, iar alţii adunau nisip, pregătind înavuţirea tuturor, Anton Lupan cutreierase împrejurimile ca să deprindă toate tainele acestui ţinut, în aşteptarea clipei cînd avea să se dezvăluie taina cea mare de peste munţi – pămîntul necunoscut. Credincios îndatoririlor pe care şi le luase în clipa cînd plănuise cu Pierre Vaillant acest drum, rămas acum singur, şi şef al expediţiei şi geolog, şi geograf, şi meteorolog – tot, în sfîrşit – căpitanul Speranţei făcea observaţii asupra vremii, ridica pe hartă detaliile netrecute de alţii înaintea lui, aduna plante, roci şi vîna vietăţi din păduri, pe care apoi le împăia cu grijă de naturalist. Hambarul se umplea cu nisip aurifer, iar cabina de la pupa cu animale şi cu păsări, unele necunoscute de europeni, prefăcîndu-se în muzeu.

Pe lîngă măreţul cormoran, plutind senin pe cerul înnorat sau meditînd singuratic pe ţărmurile pustii, întîlniseră, încă în timpul navigaţiei, o pasăre nemaivăzută de nici unul din ei pînă atunci. Această zburătoare, ceva mai mică decît raţele sălbatice de la noi şi asemănătoare cu ele oarecum, se mişca destul de repede prin văzduh, dar şi mai repede aluneca pe apă, bătînd din coadă ca dintr-o elice, stîrnind în urma ei o dîră înspumată şi îndepărtîndu-se cu iuţeala celui mai rapid vapor. Aşteptînd ca naturaliştii să-i dea numele potrivit, Anton Lupan o boteză Bate-apă, cum îl sfătuiră oamenii săi.

La Capul Horn mai găsiseră pinguini, domoli în mişcări ca nişte filozofi şi înveşmîntaţi ca aristocraţii, în redingote negre cu plastronul alb. Alte vieţuitoare pe lîngă ţărm nu erau de întîlnit, în afară de focile despre care am mai spus. Pe cursul Oltişorului dădură peste un soi de vidră, asemănătoare cu aceea de la noi – şi restul cercetărilor nu le aduse nimic în plus.

În schimb, adîncindu-se prin păduri, întîlniră lilieci, şoareci, bursuci, arareori vulpi. Şerpii, şopîrlele şi alte reptile păreau că nu sînt de găsit, ca şi gîzele, în afară de muşte, care în unele locuri zumzuiau ca albinele la urdiniş.

Viaţa se arăta săracă în acest ţinut; numai păsările roiau, ca în pădurile de la noi.

În colecţia lui Anton Lupan se aflau de pe acum cîteva specii de cintezoi, de sturzi, de ghionoaie negre cu moţul roşu… Prin vîrfurile copacilor foarte înalţi putea fi văzută o mică zburătoare cenuşie, cu moţul alb, isteaţă şi neostenită prinzătoare de muşte. Ea îşi vestea prezenţa prin ţipete ascuţite şi lungi, ciudat de puternice faţă de micimea ei, tulburînd liniştea codrilor încremeniţi. Această pasăre micuţă, pe care o numiră Prinde-muşte, părea foarte greu de dibuit. Mihu se caţără însă pînă la cerul ei, puse laţuri cu mult meşteşug şi aşa muzeul Speranţei se mări.

Prin desişuri, în grămezile de putregai rămas de pe urma copacilor căzuţi, îşi arăta ochişorii pînditori Sfredeluşul, speriat de paşii noilor veniţi, iar Căţărătoarea se ţinea scai de ei, sărind din trunchi în trunchi, totdeauna în faţă, totdeauna curioasă şi atentă la mişcările lor.

Mihu prinse într-o zi un soi de graur, despre care Anton Lupan îi spuse că poate învăţa să vorbească, imitînd glasul omenesc întocmai ca papagalii prea bine cunoscuţi.

Mica vietate, cu guşa galbenă, cu ciocul trandafiriu, scăpă de împăiere şi îşi găsi locul într-o cuşcă de sîrmă, pe care musul o împleti sîrguincios şi-o agăţă apoi de o traversă, în hambar. Timp de o săptămînă graurul îşi frecă ciocul de gratii, îşi zburli penele supărat, refuzînd să repete cuvintele pe care oamenii se străduiau să i le bage în cap. Pînă într-o dimineaţă cînd se pomeniră cu el bătînd din aripi, umflîndu-şi guşa şi strigînd cuvîntul la care nimeni nu s-ar fi aşteptat:

― Ad-na-na!… Ad-na-na!…

Echipajul făcu feţe-feţe, auzind acest nume. De unde-l învăţase, cine-l rostise-n preajma lui, că ei numele îl cam ocoleau? Adnana nu mai era Adnana, ci un om din echipaj. Cine să fi fost slabul de înger, care-l ofta în taină, desigur în lipsa celorlalţi?

De atunci înainte, graurul continuă să strige numele Adnanei, neîncetat, singurul care-l spunea pe faţă, la orice ceas, nesfiindu-se nici de căpitan, nici de cîrmaci – şi îl spunea aşa de des, că putea să te apuce durerea de cap. Dar oamenii, fiind mai tot timpul pe ţărm, nu-l auzeau decît dimineaţa şi seara, clipe cînd se bucurau în taină de cuvîntul graurului năzdrăvan.

Cu totul altfel se întîmpla cu Ismail care, pe lîngă alte îndatoriri, trebuia să rămînă ceasuri întregi în bucătărie, pregătind bucate pentru echipaj.

Şi cînd el tăia ceapă, graurul ciripea dincolo, drăgălaş:

― Adnana!

Cînd tăia morcovi, cînd curăţa