― Adnana!…

Adnana îi era dragă şi lui, ca şi celorlalţi, dar pasărea aceasta vorbitoare începea să-i toace creierul în cap.

Într-o după-amiază, bucătarul se culcase trudit în culcuşul lui din hambar. Peste noapte fusese de vardie şi avusese de lucru cu o fărîmă de uiliau. Aici, în partea de răsărit a Ţării de Foc, furtunile veneau totdeauna mai blînde, iar golful se dovedise un loc foarte nimerit pentru ancoraj, aşa că în privinţa asta nu erau niciodată de aşteptat primejdii prea mari. Totuşi, un uiliau, cît ar fi el de firav, rămîne un uiliau şi-l chinuieşte întotdeauna pe omul de vardie, măcar cu spaima, dacă nu cu altceva.

O dată cu venirea dimineţii, terminîndu-se uiliaul, Ismail cărase două bărci cu nisip, apoi pregătise mîncarea – şi după masă se prăbuşise mort de oboseală, cum era şi de aşteptat. Dar nu apucase să doarmă un ceas, cînd, simţind cine ştie ce pas pe punte, graurul începu să strige la urechea lui, bătînd din aripi şi făcînd mare bairam:

― Ad-na-na!… Ad-na-na!

Bucătarul sări din pat, îşi lipi nasul de gratiile cuştii şi se stropşi, indignat:

― Siktir, pezevenghi papagal!…

Din aceste trei vorbe spuse cu furie, graurul învăţă numai pe prima – şi de atunci înainte, o rosti regulat, dar nu în faţa oricui, ci numai cînd îl simţea pe Ismail coborînd în hambar…

În acest timp, continuîndu-şi micile explorări, Anton Lupan, însoţit de cîte doi-trei oameni din echipaj, urcase şi pe cursul Oltişorului, pînă aproape de izvoarele lui, cercetînd locul pe unde să pornească la primăvară în marele drum. Cu acest prilej luase şi poneii cu el, să vadă în ce măsură aceşti căluţi se arătau buni la urcuş, şi constatase, mulţumit, că nu-i cumpărase de pomană şi nu-i hrănise zadarnic atîtea luni. Micile patrupede luau coasta în piept, ca nişte adevăraţi cai de munte, cu toate că purtau greutăţi pe samare, puse anume spre a se vedea cît sînt de vînjoşi.

În felul acesta, viitorul drum se uşura mult, fiindcă altfel oamenii din expediţie ar fi însemnat să-şi ducă singuri în spinare îmbrăcămintea de schimb şi hrana pentru cinci-şase săptămîni.

Ca să ia călăuze şi oameni de ajutor dintre alcalufi, Anton Lupan ştia că n-ar fi fost cu putinţă; el îşi amintea din jurnalul lui moş Léon, despre acel Jimmy, băştinaş trăit cîţiva ani între europeni şi care totuşi se temea de duhurile rele aflate în munţi. Nici un alcaluf nu s-ar fi învoit să plece la asemenea drum; de altfel, nici măcar dincolo de zăgazul pe care îl doborîse Cristea Busuioc nu se încumetase vreunul din ei să facă un pas. Credinţa lor, după cum le-o mărturisise moş Andrei, era că de la zidul dărîmat înainte începea împărăţia duhurilor unde oamenii de pe ţărm n-aveau ce căuta.

Căpitanul Speranţei trecuse mai mulţi kilometri dincolo de acel loc şi bineînţeles nu întîlnise nici un soi de duh. Nu se poate spune însă că nu îşi simţise inima bătînd, la gîndul că de aici înainte se întindea un tărîm pe care, după toate seninele, nu îl călcase piciorul nici unui semen al său. Ce era mai departe nu se putea închipui, crestele deasupra rămîneau învăluite în ceţuri de nepătruns, mărind şi îngreuind taina locului necunoscut.

Acestea se întîmplau prin martie, prin aprilie, cînd timpul încă nu era prea hain şi cînd jos se lucra la construcţia satului alcaluf. Apoi venise iarna, făcînd cu neputinţă orice drum, chiar mai scurt; acum, în aşteptarea primăverii, echipajul gospodărea pe lîngă corabie şi ajuta alcalufilor să-şi îmbunătăţească viaţa. O parte din aceştia continuau să strîngă aur pentru Martin Stricland, dar numărul lor scădea, de la o zi la alta; echipajul Speranţei le insuflase deprinderi proaste, de pildă, să-şi piardă mai multă vreme cu vînătoarea, decît cu adunatul aurului.

Pînă atunci lumea aceasta mînca pe sponci, mai tot timpul anului şi mai cu seamă iarna; ar fi ciudat să se vorbească de ani grei, ani de foamete, într-o ţară unde belşugul sau sărăcia nu ţine de capriciile vremii, de secetă, de grindină sau de inundaţii, căci doar nimeni nu se îndeletnicea aici cu agricultura; hrana, multă sau puţină, era aceeaşi în toţi anii, şi nu atîrna decît de sîrguinţa şi de îndemînarea oamenilor ca ei să aibă ce mînca, sau să rabde de foame.

Un cercetător mai aspru ar fi putut să învinuiască poporul de trîndăvie; se trîndăveşte, într-adevăr, în multe colţuri ale Pămîntului, dar pentru asta este nevoie în primul rînd de căldură. Cînd dîrdîi de frig în mai toate anotimpurile şi umezeala face să-ţi mustească întreg trupul, pînă la inimă, asta nu se mai poate numi trîndăveală, fiindcă măcar dîrdîitul şi tot este o muncă, destul de grea şi mai cu seamă continuă.

Deci, oamenii răbdau de foame, nu din cauza lenei, ci din altă cauză, mai ascunsă – poate le lipsea îndemnul, poate nu ştiau să trăiască, poate uneori moartea li se părea mai firească decît viaţa.

Acum văzuseră pe alţii trăind, trăind din plin, cu voioşie şi, molipsindu-se de la dînşii, începeau să iubească viaţa, începeau să respire.

Înainte, pe timp de iarnă, alcalufii dîrdîiau în pielea goală prin pădure, chirciţi pe sub trunchiurile copacilor sau prin scorburi şi aşteptau ca vreun cîine norocos să se întoarcă de la vînătoare, cu cîte un bursuc scos din vizuină, pe care să-l împartă, pe din două, cîinele şi stăpînul.

Acum învăţaseră să cutreiere pădurea, hăituind vînatul, nemailăsîndu-se în voia sorţii, şi astfel, femeile şi copiii lor nu mai răbdau de foame, ca în iernile celelalte.

Dar nici femeile nu stăteau de pomană; din pieile de focă argăsite, învăţaseră să croiască un fel de opinci şi să taie nojiţe – şi astfel bărbaţii nu mai plecau la vînătoare, pe ploaie sau pe grindină, în picioarele goale.

Nimeni pe lumea asta nu doreşte răul, în locul binelui; de ce să cutreieri pădurile, cînd poţi sta la căldură? Alcalufii îşi uitau pornirile nomade, începeau să se aciuieze pe lîngă case, să se gospodărească.

Lui Martin Stricland, statornicirea lor nu-i aducea nici o supărare, dar gospodărirea nu-i cădea bine la inimă. Numărul căutătorilor se împuţina într-una, aşa că în ultima vreme nu mai putea aduna nici măcar