Asta îl îndemnă ca într-o bună zi să-l trimită pe Black Pedro în deputăţie la căpitanul Speranţei.

― Hummm! mugi metisul, din capătul scărilor.

― Ce-i, Pedro, ce vînt te aduce? întrebă căpitanul mirat să-l vadă la el acasă pe cel ce pînă acum îl tot ameninţa cu pumnul.

― Senor al meu doreşte să stea de vorbă.

― Foarte bine! Spune-i să poftească.

― Humm!…

Anton Lupan înţelese, din mugetul acesta, că propunerea sa nu era bună.

― Dar unde ar vrea dumnealui să fie locul de întîlnire?

― Senor vă roagă să poftiţi la cabană.

― Humm! răspunse căpitanul, imitînd mugetul metisului. Ai înţeles, Pedro? Spune-i că aşa nu-mi convine nici mie.

În sfîrşit, după parlamentări îndelungate, care îl făcură pe Black Pedro să bată de nenumărate ori drumul între cabană şi corabie, căzură la învoială să se întîlnească a doua zi, la amiază, pe malul rîului, ceea ce se petrecu întocmai. Aproape de gura lui, Oltişorul avea o lăţime de vreo şaizeci de metri, aşa că întreaga convorbire se duse în strigăte, fiindcă nici unul din cei doi parteneri nu socoti nimerit să treacă apa, pe domeniul vecinului.

Anton Lupan nu-şi dădea seama exact cînd începuse să-l urască pe Martin Stricland, poate în ziua întîlnirii cu Wotan, dar acum simţea că avea în faţă pe unul din puţinii oameni cunoscuţi în viaţă, pe care l-ar fi trimis bucuros în fundul iadului.

Martin Stricland începu vorba cu o rînjitură:

― Nu ştiam că ai porniri de misionar, căpitane! Te lăudai că nu te ocupi de cît cu marinăria.

― Şi-aici fac tot un fel de marinărie, domnule! Ba încă, navig pe mări mai primejdioase decît mările cunoscute. Şi mi se pare că nici piraţii nu lipsesc din preajmă!

― Hm! Crezi că ai ceva de împărţit cu mine?

― De bună seamă! Dar nu aurul, fii fără grijă. Altceva e la mijloc: conştiinţa mea e neliniştită, fiindcă port răspunderea de a te fi adus aicea.

― Nu fii aşa de visător, căpitane! În lume sînt oameni mult mai răi decît mine.

― Da, numai că ei n-au navigat cu Speranţa! Martin Stricland tăcu o vreme, privindu-l printre pleoape, cu duşmănie.

― Uite ce este, reîncepu după aceea. Îţi fac o propunere: cît aur vrei, ca să părăseşti locul acesta în patru zile?

― Dacă aş sta aici numai pentru aur şi aş judeca aşa cum se judecă în lumea negustorilor, ţi-aş cere atît cît aş putea încărca în magazie, ceea ce, desigur, nu ţi-ar veni la îndemînă. Dar te vestesc limpede că mă interesează şi altceva pe lîngă aur şi în privinţa asta dumneata n-ai să-mi poţi face vreo propunere.

― Ai de gînd să mai zăboveşti multă vreme?

― Cel puţin pînă la primăvară.

― Ascultă, căpitane! izbucni Martin Stricland, după cîteva clipe de gîndire, schimbînd dintr-o dată tonul. Sînt un om primejdios. Multă lume se teme de mine.

Anton Lupan rîse, cu ironie:

― Şi îndrăzneşti să spui asta în gura mare?

― Da! Aici nu sînt judecători, nici poliţie! Ar fi bine dacă vorba mea te-ar pune pe gînduri.

― De multă vreme m-ai pus dumneata pe gînduri, domnule!

― Şi care ţi-e hotărîrea?

― Rămîn! răspunse căpitanul Speranţei, cu cea mai îndîrjită hotărîre.

Martin Stricland păli, apoi rămase tăcut cîteva clipe, silindu-se să-şi înăbuşe furia.

― Ascultă, căpitane! zise după aceea. Îţi fac o ultimă propunere: vrei să trăim în prietenie? Mă leg să nu mă amestec în treburile dumitale, cu condiţia să nu te amesteci nici dumneata în ale mele.

― Adică?

― Să-i laşi în pace pe sălbatici. Nu uita că eu i-am adus aicea.

― Da, însă nu în spinarea dumitale. N-ai tras nici la vîsle, nici nu le-ai dat hrană.

― Hrana şi-o găsesc singuri.

― Nu totdeauna; uneori nu ştiu, sau n-au îndemn s-o caute; datoria dumitale era să te îngrijeşti de dînşii.

― Eu sînt căutător de aur, nu misionar… De ce le-ai făcut case?

― Şi le-au făcut singuri.

― Dar la îndemnul dumitale!

― E adevărat – şi gîndul că m-au ascultat îmi răsplăteşte multe strădanii. Pe dumneata te supără că nu mai tremură de frig în ploaie?

― Da; aşa trîndăvesc la căldură şi asta pentru mine înseamnă pagubă mare. Black Pedro îi va convinge să dea foc caselor, care-s aducătoare de nenorociri şi să se mute pe ţărmul ăstălalt, la mine.

Anton Lupan strînse pumnii.

― Ai fi în stare de atîta ticăloşie? Ei bine, dacă-l prind pe Black Pedro în satul alcalufilor, îi rup picioarele. Şi dacă totuşi, prin viclenie, izbuteşte să facă vreo pagubă, o vei plăti cu măsură îndoită.

― Îmi declari război, căpitane?

― Nu, dar primesc războiul dumitale!

Cei doi vrăjmaşi se mai priviră o clipă, pe deasupra apelor care se rostogoleau mugind printre dînşii, apoi îşi întoarseră spatele.

Black Pedro îşi aştepta stăpînul aproape de cabană.

― Pedro! zise Martin Stricland, tainic, arătînd cu mîna dincolo de rîu, spre Anton Lupan care se urca într-o pirogă alcalufă, să se ducă pe corabie. Ţi-am spus, omul acesta e duşmanul tatălui tău.

Metisul scoase un urlet.

― Iată, continuă Martin Stricland, scoţînd fotografia din buzunar şi arătîndu-i-o de la distanţă. Ţi-am făgăduit să ţi-o dau odată. Mă voi ţine de cuvînt, în ziua cînd duşmanul tatălui tău nu va mai fi pe lume.

De data asta, metisul mugi ca o fiară, gata să se repeadă şi să sfîşie.

― Aşteaptă, Pedro! îl linişti Martin Stricland, dosind fotografia. Trebuie să lucrăm cu chibzuinţă. El e şiret şi are oameni mulţi care-l apără. Ca să ne întoarcem la tatăl tău avem nevoie de corabie. Acum e greu, fiindcă sînt toţi laolaltă şi mai au şi cîinele. Astă-toamnă, cînd erau plecaţi ar fi fost mai uşor, dar atunci nu ştiam dacă mă pot bizui pe tine şi dacă meriţi cu adevărat să-ţi destăinuiesc această grea taină.

Aici Black Pedro ridică ochii îndobitociţi şi mugi iarăşi, cu nedumerire. N-ar fi fost în stare el să facă orice, din prima clipă, numai să-şi revadă părintele?

― Vino, Pedro! continuă Martin Stricland. O să chibzuim în linişte, la căldură, şi-o să aşteptăm clipa prielnică…

În acest timp, Anton Lupan îşi adunase oamenii în cabină. Din hambar se auzea graurul, strigînd-o pe Adnana.

― Ce voia, domnule? întrebă Gherasim, văzîndu-l pe căpitan că îşi frămîntă pumnii.

― Băieţi, am adus cu noi o viperă!…

Ismail îşi duse degetul la frunte şi zîmbi cu isteţime:

― Eu vedeam că nu estem lucru curat asta pezevenghi Stricland!

― Siktir!… Siktir! izbucni pasărea vorbitoare, auzind glasul bucătarului.

― Lasă, Ismaile, nu te lăuda de pomană! Ai văzut asta fiindcă te-ai îndeletnicit pe lîngă