Chipurile oamenilor se aprinseră.

― Să plecăm? Nici gînd, domnule! răspunse cîrmaciul, lovind cu pumnul în masă.

― Aurul, Gherasime?

― O fi, dar eu cred că aur am mai găsi şi-n altă parte, cît e de lung ţărmul. Mai e şi mîndria noastră!

Anton Lupan îl privi în ochi şi înţelese că răspunsul era pornit din fundul inimii.

― Voi gîndiţi la fel? întrebă, rotindu-şi privirile asupra tuturora.

― La fel! Sîntem bărbaţi, ce naiba! Să ne temem de o scîrnăvie?

― Ei bine, atunci iată ce trebuie să facem de aici înainte…

Sfatul lor ţinu pînă seara. La căderea întunericului, Ieremia îşi luă flinta, că el se nimerise primul, coborî în barcă şi după ce ajunse la ţărm, îşi căută loc de pîndă undeva mai sus, pe malul rîului. Aşa se hotărîse: de aici înainte, echipajul Speranţei să păzească noaptea satul alcalufilor, pînă ce aceştia aveau să înţeleagă că trebuie să şi-l păzească singuri.

Dar, cu toate că oamenii stăteau la pîndă cu urechile ciulite, nu simţiră niciodată vreun pas, apropiindu-se. Black Pedro nu mai trecu niciodată rîul, în schimb, cînd alcalufii se duceau dincolo îi tot iscodea pe cîte unii şi stătea la taină cu dînşii.

Iarna se scurse astfel în linişte; apele canalului păreau moarte, de luni de zile prin aceste locuri nu trecuse nici o corabie, nici măcar vreo pirogă, încît ai fi spus că restul lumii murise.

În zilele cînd nu bătea grindina prea tare, echipajul Speranţei căra cu barca nisipul aurifer strîns peste noapte şi făcea în gînd socoteala avuţiei; corabia se adîncea în apă pe nesimţite, cu doua-trei degete pe săptămînă. Şi primăvara, în octombrie, veni tot aşa, fără să se simtă, pînă ce deodată oamenii văzură că în locul grindinii acum bătea ploaia: nu era nici o bucurie în schimbarea anotimpului, decît că se apropia clipa plecării în acea tainică şi grea călătorie despre care tot vorbea căpitanul. Iar acesta acum nu-şi mai putea număra bătăile inimii…

CAPITOLUL  XXX

Pămîntul necunoscut

Acum, cînd războiul se declarase între echipajul Speranţei şi Martin Stricland, expediţia peste munţi era lovită de o greutate în plus, pe care Anton Lupan nu o pusese în planurile sale. El vroise să ia cinci oameni la drum, printre aceştia şi pe Gherasim, socotindu-l mai vînjos, mai bărbat, mai cumpănit şi în acelaşi timp mai îndrăzneţ decît toţi, dar tocmai pentru aceste însuşiri, acum era nevoit să-l lase pe bord, să rămînă aici un om în stare să ţină piept unui duşman primejdios ca vecinul de peste Oltişor.

După ce-şi cîntărise oamenii îndelung, cum nu făcuse niciodată pînă atunci, căpitanul hotărî să-i lase lui Gherasim pe Ismail, care n-ar fi fost bun la drum, de mic părăsind pămîntul şi umblînd numai pe mări, apoi pe Ieremia şi pe Haralamb, deşi acesta din urmă stăruise să meargă, nesimţindu-se bine, prin firea lui, cu statul pe loc, mai cu seamă că pe tot ţărmul nu era chip femeiesc care să-l poată ademeni.

Oricît ar părea de ciudată hotărîrea lui Anton Lupan, pleca şi Adnana în greaua călătorie. Dar la urma urmelor, cine putea spune în clipele acestea că e mai greu să treci peste munţi, decît să rămîi, înfruntîndu-l pe Martin Stricland care, în furia şi în neasemuita lui viclenie, era foarte de temut? Căpitanul nu-i lăsase pe cei mai tari, luîndu-i cu el pe cei mai plăpînzi, ci îşi alcătuise astfel echipele, încît amîndouă să poată răspunde la ceea ce li se cerea.

Şi-apoi Adnana, dacă s-ar fi îndoit vreunul, ea îşi dovedise de mult puterea şi vitejia, de mică înfruntase viaţa, trecînd prin primejdiile cele mai mari, de mult putea fi socotită bărbat, deşi păstra în suflet gingăşii pe care nu le cunoştea oricine din echipaj. Iar Anton Lupan, care e drept că i le cunoştea, nu o lua pentru aceste însuşiri, nefiindu-i acum gîndul la farmecul nici unui chip şi nici unui suflet femeiesc, oricît de îmbietor şi feciorelnic ar fi fost el.

Dacă peste iarnă avusese mulţumiri văzînd cum alcalufii se ridicau din glod, căpătînd încetul cu încetul apucături omeneşti, dacă socotea uneori că, măcar cu atît şi tot îşi avea un înţeles strădania lui şi drumul lung făcut pînă aici, nu însemna că în acel timp uitase pămîntul necunoscut unde pierise tatăl lui Pierre.

Zile în şir, cînd bătea grindina în spirai, stătea în cabină, aplecat peste harta Ţării de Foc, cercetînd în necunoscutul ei alb drumul care trebuia urmat, aşa cum făcuse cu prietenul său, alte zile în şir, demult.

Alteori ieşea în gura tambuchiului şi se uita stăruitor cu ocheanul, spre munţi, dar înălţimile rămîneau învăluite în ceţuri, neîngăduindu-i să pătrundă nici cu privirea şi nici măcar în marginea tainei lor.

În acel timp încetase să-l mai aştepte pe Pierre Vaillant, dispariţia lui nu-şi găsea nici un înţeles, îi obosise şi sufletul, de atîta zbucium, şi mintea, de atîtea presupuneri care se dărîmau unele pe altele, nici una negăsindu-şi temei. Se mai gîndea uneori că poate prietenul dispărut debarcase pe ţărmul Oceanului, cum făcuse tatăl său, cu gîndul să meargă spre sud şi să ajungă astfel la canal, cu toate că în discuţiile lor, socoteau planul acesta nepotrivit. Dar chiar dacă ar fi făcut astfel, de mult timp ar fi trebuit să fie aici, afară doar… Afară doar dacă nu pierise şi el, în locuri necunoscute, cum pierise Arnold Vaillant.

Era un drum primejdios prin ceea ce nu ştiai despre el – şi dovada o făcuse, doborînd pe primii cercetători, poate şi pe cei care încercaseră să se ducă după ei.

Şi totuşi, printr-o ciudată linişte aşezată în conştiinţa lui, Anton Lupan simţea că el va izbuti, şi în privinţa asta în zilele dinaintea plecării nu avea nici o strîngere de inimă. Îi era tulburat sufletul, e drept, dar pentru alte pricini, tulburat de gîndul că în sfîrşit, după aşteptări şi după strădanii pe care le ştim, pornea spre pămîntul necunoscut.

Îl lua şi pe Mihu cu el, flăcău de optsprezece ani acum, dar vînjos ca un bărbat