împlinit Numai în privinţa lui şovăise un timp, socotindu-l totuşi prea nevîrstnic şi fiindu-i milă de frăgezimea lui. Desigur îl nedreptăţea, punînd-o pe Adnana înaintea lui, şi cînd îşi dădu seama de greşeala sa, căpitanul se hotărî numaidecît.

Mai rămînea de ales încă un om, dintre Cristea Busuioc, Ieremia şi Haralamb – şi, cu toată dorinţa acestuia din urmă de a merge şi el, Anton Lupan se opri la plutaş, a cărui iscusinţă de a se strecura prin păduri era de neîntrecut.

În luna octombrie, cînd se simţea primăvara venind, oamenii făcură temeinice pregătiri de drum, de prisos a le înşirui aici – şi la 10 noiembrie, erau gata să plece în munţi. Numai Gherasim părea îndoit în clipa plecării lor şi zise, uitîndu-se spre cabana lui Martin Stricland, chiorîş:

― De, domnule, ştiu că nu se poate altfel, dar mi-e că nu faceţi bine să vă duceţi cu toţii tocmai acum. Nu că noi n-am fi în stare să ne apărăm singuri, dar, cine ştie ce se poate ivi.

― Fii pe pace, Gherasime! îl linişti căpitanul, bătîndu-l pe umăr. Sînteţi patru oameni şi toţi de ispravă… Să aveţi grijă doar de Ismail…

Bucătarul se făcu roşu şi îşi băgă capul în pămînt, tare nefericit. Ghiaurii îşi pierduseră încrederea în el – şi pe drept cuvînt.

Era o dimineaţă posomorită, ca de obicei; de sus burniţa mărunt iar la creste se înşirau aceleaşi ceţuri de nepătruns. Mihu şi Adnana, ţinînd poneii de căpăstru, aşteptau pe ţărm; Negrilă, care mergea şi el, stătea între ei, fără să zburde, privind peste rîu, cu ochii vii, cu urechile ciulite, mîrîind înăbuşit. Ascuns după un copac, făcut una cu el, Black Pedro urmărea pregătirile de plecare, fără să fie văzut – dar cîinele îl simţea, de-aceea stătea aşa de ţeapăn şi de zbîrlit.

Căpitanul, cu Cristea Busuioc, coborîră în barcă să vină şi ei la ţărm.

― Domnule!… începu cîrmaciul. Văzîndu-l că şovăie, Anton Lupan îi zîmbi:

― Ştiu ce vrei să spui, Gherasime, dar nu te îngriji. O să ne întoarcem, cam în cinci-şase săptămîni… Totuşi, dacă vezi că nu venim, nu porni după noi, ar fi de prisos, n-ai şti ce drum să iei şi nu ne-ai găsi…

― Şi-atunci, domnule?

Numai o clipă faţa căpitanului se umbri şi el adăugă, mai încet, să nu-l audă şi cei de pe ţărm:

― Dacă nu venim în două luni, ridicaţi ancora şi plecaţi, Gherasime!

― Unde?

― Unde v-o călăuzi cel de sus!

― Ia lasă, domnule, nu-i mai băga asemenea gînduri în cap, că o să venim! zise plutaşul, aproape burzuluit.

Şi după ce spuse aceste cuvinte, nu mai scoase un cuvînt cît ţinu acea zi.

La ora 8, mica expediţie era pe drum, îndepărtîndu-se în linişte, ca şi cînd ar fi plecat într-o plimbare prin împrejurimi.

Lăsîndu-l la o parte pe Negrilă, care nu putea fi ţinut din scurt, ceilalţi mergeau orînduiţi. Anton Lupan în frunte, apoi Adnana şi Mihu, ducînd poneii cu poveri, iar la urmă plutaşul, tăcut. Înainte de a se adînci în pădure, fiecare mai întoarse o dată capul, pe furiş, uitîndu-se în urmă, cu inima strînsă, întrebîndu-se dacă se vor mai vedea vreodată aici – chiar şi Anton Lupan, chiar şi Cristea Busuioc, care se arătase aşa de mîniat cînd căpitanul amintise de putinţa unei nenorociri.

Se vedea Speranţa la ancoră – şi-n clipa aceea toţi simţiră că o iubesc ca pe o fiinţă vie, apropiată de sufletul lor. Îşi simţiră inima caldă şi le veniră lacrimi în ochi.

Se vedea ţărmul, înnegurat, şi casele alcalufilor, pe ale căror hornuri ieşea fum, se vedeau sărmanii oameni culegînd aur trîntiţi în nisipul ud – numai Black Pedro nu se vedea, aşa cum stătea el pitit.

Apoi copacii pădurii se strînseră în urmă, închizînd vederea spre ţărm – şi drumeţii rămaseră singuri, patru oameni, un cîine şi doi căluţi…

La început o luară pe cursul Oltişorului în sus, drum străbătut mai demult. Urcuşul nu era greu, nu întîlneau alte piedici, decît aceea care păruse de netrecut şi pe care o doborîse Cristea Busuioc, avînd întîmplător ajutorul gheţurilor din munţi. Mai departe, trei zile în şir nimic nu le îngreuie mersul şi ei făcură drumul acesta din ce în ce mai uimiţi. Natura se arăta aici la fel de nepăsătoare ca omul care dacă pune o încuietoare zdravănă la intrarea casei, nu mai zăvorăşte celelalte uşi.

La sfîrşitul celei de a treia zi, după ce ocoliseră muntele Olivia, botezat astfel de un navigator care însă nu ajunsese nici la poalele lui, se aflau la izvoarele rîului, sub un pisc pierdut în ceţuri de nepătruns.

Anton Lupan nu luase asupra lui multe instrumente de cercetător: un barometru aneroid, o busolă, un termometru, un higrometru şi un anemometru pentru măsurat tăria vîntului – socotind că datele culese cu ajutorul lor puteau să fie îndestulătoare ca oamenii de ştiinţă să întregească fizionomia ţinutului necunoscut. Îşi luase de asemenea şi sextantul, cu efemeridele pe anul în curs ca, la o nevoie, rătăcindu-se, să afle coordonatele locului prin calcule astronomice – deşi nu era sigur că va întîlni o zi cu cerul senin, spre a măsura înălţimea soarelui, a lunii sau a altui astru binevoitor.

Deocamdată, folosindu-se de busolă şi de barometru, făcea schiţa Oltişorului, necercetat de nimeni pînă sus.

Se ştie că barometrul măsoară cu mare sensibilitate presiunea aerului atmosferic. Or, presiunea scăzînd în chip simţitor o dată cu urcuşul, o socoteală simplă îngăduie să afli înălţimea unui anumit loc, în raport cu locul de unde ai plecat.

Cu aceste două instrumente şi numărînd cu răbdare paşii de la un punct la altul, căpitanul Speranţei izbutea să treacă pe hartă drumul străbătut şi să însemne detaliile din jur.

El trasă astfel cursul rîului, de la vărsare pînă la izvor, fiindcă nu socotea îndestulător să-i fi dat un nume, fără să-l înscrie pe hartă şi fără să-l fi cercetat în toată lungimea lui, cum făcuse cu muntele Olivia acel navigator.

Nopţile dormeau în cort, dar aveau mare bătaie de cap pînă să găsească locul ferit de umezeală unde să-l aşeze, ca să nu se trezească dimineaţa uzi. Poneii se dovediră foarte folositori, într-adevăr, fiindcă numai cortul, făcut din pînză de velă, groasă, cîntărea peste treizeci de kilograme, pe care altfel ar fi