Îndată ce adăpostul era gata, aprindeau focul în faţa lui, încălzeau o cutie de conserve, o cană de apă, ca să înmoaie în ea pesmeţii marinăreşti, beau la urmă un ceai, spre a se încălzi şi după aceea adormeau, sleiţi.

Prea rar vorbeau între ei în acele zile şi nici serile nu schimbau multe gînduri, fiindcă îi stăpînea pe fiecare o înfrigurare continuă, oprindu-le cuvintele în gît.

În dimineaţa celei de a patra zi părăsiră Oltişorul, care le arătase drumul pînă aici şi, folosind de data asta numai busola, sub cerul de plumb, se îndreptară spre est, urcînd un povîrniş, spre acel pisc pierdut în ceţuri, pe care Anton Lupan îl zărise o singură zi, de jos, cînd cerul fusese senin – şi socotise că înfăţişa punctul cel mai înalt al lanţului de munţi.

Urcuşul era mai greu acum, copacii pădurii începeau să se rărească şi pămîntul pietros, fără rădăcini şi fără frunziş, aluneca sub picioarele oamenilor şi-ale micilor căluţi.

După un timp, dădură de zăpadă întărită care se prefăcu în cruste de gheaţă ceva mai sus; tot atunci deasupra începură să fluture neguri şi curînd ceaţa îi acoperi pe toţi, îndesindu-se cu fiecare pas, pînă ce deodată, cei din spate nu îi mai zăriră nici măcar pe cei dinaintea lor. Nu mai era un drum, ci o navigaţie în necunoscut.

Ceasuri întregi merseră aşa pe gheţuş, cîştigînd anevoie din înălţimea piscului nevăzut… Pe la ceasul patru după prînz, Anton Lupan, care mergea înainte, simţi povîrnişul îndulcindu-se – şi îndată după aceea, îşi dădură seama cu toţii că erau sus. Calculele arătau că se găseau cam la o mie cinci sute de metri înălţime, ceea ce întărea credinţa căpitanului că acesta era cel mai înalt pisc din împrejurimi.

Dar ce cîştigaseră urcînd pînă aici? Nu se zărea la zece paşi – nu ştiau încotro era Oceanul decît după busolă şi ţinutul tainic în inima căruia pătrunseseră, rămînea şi acum tot nevăzut, ascuns sub pînzele ceţii ca sub lespezi de granit cenuşiu, la fel de necunoscut lor, veniţi aici, ca şi celor aflaţi peste mări, nepăsători şi tihniţi.

Căpitanul dădu ordin de popas, fără să se simtă în glasul lui cît era de dezamăgit. Ei bine, dar nu avea să se lase bătut! Aveau, în saci şi pe samarele poneilor, merinde pentru şase săptămîni. Şase săptămîni avea să rămînă pe loc, aşteptînd ziua cu cerul senin! Şi dacă nici în acest timp n-avea să se însenineze cerul, măcar o zi, un ceas, un minut, el, Anton Lupan, avea să-şi trimită oamenii jos, să se întoarcă, dacă ar fi vrut, cu alte merinde, iar dacă nu, să-l lase părăsit în munţi – dar orice-ar fi fost să fie, el trebuia să rămînă neclintit, pînă avea să smulgă taina acestui pămînt!…

Locul, acoperit de gheţuri şi învăluit în ceaţă, nu era îmbietor pentru un popas mai lung, dar nimeni nu cîrti, auzind hotărîrea lui. Pădurea rămăsese în urmă, de mult, de aceea trebuiau să facă focul drămuit, cu lemne cărate de jos, şi nu-l aprindeau decît o dată pe zi, spre a fierbe un ceai şi apă de înmuiat pesmeţii. Nu mai ploua şi nu bătea nici grindina, fiindcă aşa poate s-ar fi subţiat şi ceţurile, cît de cît, şi totuşi, veşmintele erau într-una jilave pe ei.

În aceste zile de aşteptare, orbecăind pe podiş, Anton Lupan cu plutaşul găsiră, rătăcit printre gheţuri, un copac ciudat, un fel de magnolaceu pipernicit, care creştea singuratic pe înălţimi. Din el ciopliră un pilon, pe care îl împlîntară pe pisc, în locul cel mai înalt, avînd grijă ca ramurile şi aşchiile să le păstreze, de pus pe foc, adaosul lor fiind cum nu se poate mai binevenit. Şi pe cele două feţe ale semnului trainic, spre răsărit şi spre apus, Anton Lupan săpă migălos, cu briceagul, că avea timp destul, în româneşte, şi în franţuzeşte, spre a fi înţelese şi de alţii care s-ar fi putut să vină odată după ei, cuvintele de mai jos:

„Acest pisc, cel mai înalt din ramura de sud-est a Anzilor Cordilieri, aflat la 54°40' sud de Ecuator, la 68°5' longitudine vestică, a fost descoperit, cercetat şi trecut pe hartă, azi 17 noiembrie 1883, de către echipajul goeletei româneşti Speranţa şi s-a botezat de către ei cu numele de Ceahlăul-Mic, în amintirea şi dorul Ceahlăului moldovenesc.”

Îndată ce pilonul fu gata, ceaţa se destrămă, ca şi cînd s-ar fi lăsat înfrîntă de înverşunarea gîndului lui Anton Lupan – lăsînd să se vadă, după săptămîni şi luni, cerul albastru, culoare care uitaseră cu toţii că mai există. Oamenii se uitară unii la alţii, miraţi, să vadă dacă se mai recunosc, dacă nu s-au schimbat şi chiar poneii, care îşi ronţăiau ovăzul din traista legată de grumaz, îşi ridicară capetele şi începură a necheza.

Se vedea povîrnişul, pe care urcaseră, se vedea jos o parte din canal – în schimb dincoace, spre Ocean, ceaţa se aşezase mai grea, întinzîndu-se pînă la orizont, ca un podiş alb, fiindcă era soare deasupra şi ea lucea, scoţînd ciudate sclipiri, ca şi cînd ar fi fost presărată cu diamant. Nu, pămîntul necunoscut nu vroia să-şi dezvăluie taina, rămînea mai departe misterios, ascunzîndu-se sub acest înveliş alb!

Anton Lupan privea împietrit podişul nemişcat, se gîndea ce ascundea el sub mantia sa şi îşi amintea vorbele lui Pierre Vaillant spuse atunci – o, trecuseră atîţi ani: „Ar putea să fie păduri, sau lacuri, sau munţi, sau cîmpii, sau deşert – sau toate acestea la un loc, sau nimic deosebit!…” Ce era?

După ce se pregătise ani nenumăraţi, după ce făcuse mii de mile, biruind piedicile şi înfruntînd primejdiile pe care nu le-am uitat, se afla, în sfîrşit, azi, în marginea acestei mari taine – dar ea încă nu se lăsa biruită, nu se dezlega! Undeva, sub vălul alb, unde putea fi deşert, sau munţi, sau lacuri, sau cîmpii, pierise tatăl lui Pierre Vaillant şi imaginea lui, ca a unui uriaş, parcă plutea