Ceasuri întregi rămase Anton Lupan în acel loc, uitînd de toţi cei aflaţi în preajma sa, depănînd în minte firul pe care venise din mari depărtări – pînă ce, deodată, i se păru că din realitate, trece într-o lume de basm. Deodată, o cortină uriaşă se trase în faţa sa, şi ţinutul necunoscut se dezvălui într-o singură clipă, în lumini clare, pînă departe, la Ocean. La început rămase buimac, apoi deschise ochii mari, întrebîndu-se dacă nu visa, dacă în acest loc se afla el, cel viu, căpitanul Speranţei şi nu fantoma sa.

Nu, era el, dar pămîntul necunoscut îşi dezvăluise taina, strălucea, în culori neaşteptate, uluitoare, fantastice, fiindcă toate se năşteau, şi albul, şi rozul, şi verdele, şi albastrul, ca printr-o vrăjitorie, din acel unic văl de ceaţă care se topea.

Şi în această nereală împletire de imagini, iată ce putu distinge, după cîteva clipe, Anton Lupan:

Cîteva sute de metri mai jos zăpada sclipitoare se sfîrşea şi de acolo înainte pădurea de fag se rostogolea la vale, în valuri verzi şi roşcate, care parcă se fugăreau aievea, întrecîndu-se unele pe altele, dar necontopindu-se niciodată. Sub creasta muntelui se vedea o şa sură, lipsită de viaţă, ca totul aici pe înălţimi, locul unui vechi gheţar, care alunecase la vale, rupînd copacii şi deschizînd în pădure o cale maiestuoasă, încremenită aşa, de zeci, poate de sute de ani.

Jos sclipea, ca argintul, un lac circular, desenat cu compasul, şi părea atît de adînc, atît de fără fund în limpezimea lui albă, încît ai fi zis că nu se poate sfîrşi, nu poate răspunde decît în partea cealaltă a Pămîntului, în fundul unui ocean îngheţat.

Dincolo de el erau alte piscuri mai mici, acoperite de zăpadă, apoi se înşirau dealuri cu păduri, ducîndu-se spre nord, spre est, în cîmpie, la marginea căreia se vedea aburind nelimpede o întindere nesfîrşită de apă, care nu putea fi decît Oceanul Atlantic.

Departe, spre nord, sclipeau din loc în loc apele unui fluviu; era, desigur, Rio Grande, trecut pe hartă de alţi cercetători, dar mai la sud se zărea încă o apă, despre care harta nu spunea nimic. Ea se vărsa în ocean cam la jumătatea distanţei între capul Penas şi capul Pablo, şi, după toate semnele, părea să aibă izvoarele în partea asta, prin locurile unde făcuse popas cercetătorii de pe Speranţa.

Iată, atîta se vedea pe pămîntul necunoscut! Erau păduri, şi lacuri, şi ape, şi piscuri de munţi – şi încolo nimic deosebit – cum spusese Pierre Vaillant atunci. Ai fi putut gîndi că pentru descoperirea asta nu merita să te străduieşti atîţia ani şi să faci un drum aşa lung!

Dar Anton Lupan era mulţumit, folosind cuvîntul cel mai mic, era mulţumit şi chiar lui îi era teamă să se gîndească la alt cuvînt – fiindcă dacă ar fi dat acum frîu simţămintelor din sufletul lui, nu s-ar fi găsit cuvinte spre a le cuprinde în năvala lor de nestăvilit.

Nimic deosebit! – şi cu asta avea destul de dus lumii aflate departe de aici…

Căpitanul Speranţei îşi înfrînă deci simţămintele şi, ţinînd seama că el nu era decît un cercetător, faptele lui următoare se desfăşurară cu chibzuială şi cu cumpănirea cerute de acest rol.

Pînă seara izbuti să facă o schiţă panoramică a vastului ţinut care se pierdea în Ocean – şi o termină tocmai la timp, fiindcă o dată cu apusul soarelui, asupra locurilor se lăsă un întuneric adînc, crepusculul arătîndu-se ciudat de scurt.

A doua zi pe cer erau nori, dar ceaţa nu reveni şi peisajul îşi dezvălui iarăşi detaliile, deşi lipsit de culorile uluitoare din ajun. Îndată ce se lumină destul, mica expediţie porni la drum.

Lacul de jos, singurul care îşi păstra culoarea în mijlocul cenuşiului, fu trecut pe hartă şi botezat Brateşul-Alb, iar piscul de dincolo, unde ajunseră a doua zi, la căderea serii, primi numele Clăbucet.

Mai departe zăpada se sfîrşea şi de acolo coborîră spre cîmpie, mergînd zile întregi numai prin păduri de cedri şi fag. Întîlneau adesea cîini şi pisici sălbatice şi uneori bursuci, puţinele vietăţi care populau aceste păduri.

Fără îndoială că ţinutul nu era locuit şi nici măcar străbătut de nomazi, deoarece nu se vedeau pe nicăieri semne lăsate de oameni în trecerea lor. Fără să vrei, îţi simţeai sufletul răscolit de o adîncă tulburare, la gîndul că străbăteai primul, primul om de la ivirea vieţii pe Pămînt, un colţ al planetei acesteia, care după sute, după mii de ani de civilizaţie rămînea încă necunoscut. Asta răsplătea şi osteneala, şi frigul, şi drumul îndelungat făcut pînă aici.

După o săptămînă de mers întins ajunseră la ocean, aproape de vărsarea rîului pe care-l văzuseră de sus. Aici probabil debarcase expediţia din care făcuse parte Arnold Vaillant, dar desigur, după atîţia ani, nu se vedea nici o urmă a trecerii lor, nici un semn care să arate încotro porniseră atunci.

Anton Lupan nu zăbovi în acest loc decît o zi, fiindcă ţărmul era sterp şi pustiu – apoi porniră pe cursul apei, în sus, fără să ştie că începeau partea cea mai grea a greului drum.

Nici Darwin, nici următoarea expediţie, cu tatăl lui Pierre, nu urmărise să străbată de două ori acest ţinut, şi unii şi alţii se mulţumiseră în planurile lor să facă un singur drum peste pămîntul necunoscut. Ajuns la ocean, Darwin urma să se îmbarce pe bricul Beagle, iar ceilalţi, care debarcaseră în acest loc, trimiseseră corabia înainte, să-i aştepte pe canal, în locul unde era ancorată Speranţa acum.

Anton Lupan, cu un echipaj destul de mic, nu putea urma planul lor, vasul n-ar fi putut ajunge aici numai cu patru oameni şi fără căpitan – aşa că el era nevoit să se întoarcă tot pe uscat, brăzdînd încă un drum în ţinut, ceea ce, dacă înfăţişa o nouă greutate, în schimb, îi dădea o mulţumire în plus.

La cîţiva kilometri, rîul pe care porniseră înapoi, spre munţi, şi pe care îl botezară româneşte Siret, primea un afluent, dinspre sud; Anton Lupan hotărî să urmeze cursul lui, ca să se îndepărteze mai mult de vechiul drum şi să poată cuprinde între