O singură constatare îl neliniştea mai mult: băgase de seamă că în partea asta a ţării, termometrul arăta temperaturi mult mai mari decît pe malul canalului şi se temea ca pe povîrnişul de nord al munţilor, unde aveau să ajungă pe la jumătatea lui decembrie, rîurile de gheaţă să nu se urnească înainte de timp. Însă n-avea ce face, altă cale de întoarcere nu exista, nu-i rămînea decît să grăbească pasul, deşi atît oamenii cît şi poneii păreau istoviţi – şi să caute prevăzător drumul cel mai sigur în munţi.

Afluentul descoperit nu era un rîu, ci un torent spumegînd; el îşi păstra şi aici, în cîmpie, forţa cu care se prăvălea din munţi. Le trebuiră cinci zile ca să străbată vreo patruzeci de kilometri pînă la izvoarele lui. Adesea întîlneau cascade înalte, sub care apele se frămîntau în volburi năprasnice şi mugetul lor făcea să tremure copacii şi să vuiască adîncurile pădurilor. Ramurile fagilor se întindeau ca o boltă pe deasupra apei şi se uneau cu ramurile de pe ţărmul celălalt, iar frunzişul era atît de des, împletit atît de sălbatic, încît kilometri în şir nu lăsau să răzbată nici o geană de cer, prefăcînd ziua într-o noapte fără sfîrşit.

Dar pe măsură ce urcau, mugetul şi furia torentului scădeau, pînă ce nu mai rămase decît susurul unui fir de apă care sărea cu o sălbăticie neputincioasă din piatră în piatră. Apoi adormi şi acest ultim susur, lăsînd locul unor linişti adînci, ca pe o planetă moartă de mult.

Izvoarele se aflau într-un fund de prăpastie, între două povîrnişuri înalte, cu vîrfurile golaşe şi pline de gheţuri. Dar pe cît de limpede, de lineară, de paşnică era natura pe acele înălţimi adormite, pe atît de frămîntată, de haotică se arăta aici, în fundul prăpastiei. Locul înfăţişa, între cele două povîrnişuri acoperite de păduri dese ca peria, o împletitură bizară de roci monstruoase şi de copaci prăvăliţi de pe munte, unii încă verzi, alţi dospiţi de umezeală, alţii mîncaţi de putregai pînă la măduvă, gata să se afunde în ei înşişi, să se topească în haosul fără margini.

Acest colţ de lume, apăsat de o tăcere mortuară, tăcere pe care nu o pot avea decît abisurile, arăta, ca o forţă încremenitoare, tot ce este în stare natura să creeze şi în acelaşi timp să nimicească…

De aici înainte nu mai aveau mult de mers, numai să urce pînă la coastă şi apoi să coboare povîrnişul, în partea cealaltă, ca să ajungă acasă – acasă simţeau ei acum că trebuia numit locul unde îi aştepta Speranţa.

Dar pămîntul acesta, pe care omul izbutise în sfîrşit să-l cunoască, păstra încă o taină – şi ea era ascunsă la cîţiva paşi, în fundul văii, unde se deschidea în sus un perete drept, de prăpastie.

Tocmai vroiau să se întoarcă, spre a găsi un povîrniş mai blînd, ca să urce la creastă, cînd Negrilă începu deodată să urle, acelaşi urlet jalnic pe care îl scosese în clipa debarcării pe insula Musarah, unde zăceau leşurile piraţilor.

Urmărindu-i privirea, Mihu descoperi, cu ochiul lui iscoditor şi ager, pricina acestor urlete jalnice; erau şi aici semne de moarte!

― Domnule, uite! exclamă flăcăul, abia stăpînindu-şi glasul.

Adnana scoase şi ea un strigăt de groază.

Sub peretele prăpastiei, se vedea, ieşind din mijlocul putregaiului, un craniu omenesc, rînjind biruitor deasupra acestui haos. Inima lui Anton Lupan începu să bată altfel: îşi luase şi pămîntul Ţării de Foc bir de la oameni, ca să-i lase să treacă!

― Iată, altul! zise Mihu, în şoaptă.

Se apropiară cu toţii şi atunci văzură încă şi alte dovezi de moarte, cranii zdrobite, oase fărîmiţate, nu albe, ca osemintele, ci înnegrite de umezeală, putrede, gata să se afunde în ele înşile, să se destrame, să piară, cum piereau şi copacii. Erau risipite numai pe cîţiva metri, dovadă că oamenii muriseră din aceeaşi pricină şi toţi deodată.

Înfrîngîndu-şi groaza, fiindcă nu ştia unde era ascunsă moartea, Anton Lupan se aplecă şi răscoli putregaiul, în nădejdea că ar putea găsi un semn, o urmă care să vorbească despre eroii aceştia mai mult decît vorbeau oasele. Nu încăpea îndoială că aici zăceau însoţitorii lui Arnold Vaillant, singurii oameni despre care se ştia să fi pornit în părţile acestea. Putregaiul însă nimicise totul, cu o putere de distrugere care îţi îngreuia judecata; nu rămăsese decît fierul, şi acela mîncat de rugină pe jumătate, un cuţit, un revolver cu ţeava subţiată, alt cuţit, mai departe, o urmă de bidon, o cheie, o cutie de conserve, un ceasornic – singurul care se păstrase aproape întreg, între capacele lui de aur, mai tari decît puterea nimicitoare a anilor.

După ce îl şterse de putregaiul ud, Anton Lupan văzu pe el o monogramă, T.S., care însă nu-i dezvăluia numele omului mort aici; nu-şi amintea cine fuseseră însoţitorii lui Arnold Vaillant, şi, de altminteri, faptul nu avea nici o însemnătate.

Şi pe plăselele cuţitului fusese săpată o monogramă, dar vremea o mîncase…

În clipa cînd să se ridice, degetele i se încurcară într-un lănţug de aur, de care atîrna o cruciuliţă strîmbată. Pe o parte era gravată o urare: „Domnul să te aibă în pază!”, pe partea cealaltă două iniţiale. O clipă, inima lui Anton Lupan încetă să bată. Iniţialele, A şi V, care se citeau limpede, nu puteau fi ale altuia – Arnold Vaillant zăcea aici laolaltă cu ceilalţi!

Fără să vrea, gîndul i se duse la prietenul său, care cine ştie dacă nu pierise şi el, prin alte locuri, înainte de a-şi îndeplini această chinuitoare dorinţă, să găsească oasele tatălui…

Iată cum se dezvăluise şi ultima taină!

Mica expediţie nu plecă mai departe, pînă ce nu împlini ceea ce Anton Lupan socotea o datorie pioasă, nu numai faţă de amintirea lui Arnold Vaillant, ci a tuturora care pieriseră acolo, mînaţi de una din acele porniri nerăsplătite de oameni mai niciodată.

Atît cît era cu putinţă în îngrămădirea aceea haotică, aleseră oasele dintre trunchiurile putrezite ale copacilor, le duseră mai departe, le îngropară laolaltă, iar deasupra împinseră un bloc mare de piatră. Alt semn nu putură să lase, nu era timp să