sape un nume, o dată, dar nici n-ar fi folosit această strădanie, fiindcă era greu să te gîndeşti că ar mai trece oameni pe aici, cîndva, să descopere mormîntul din fundul prăpastiei.

Tîrziu după prînz, expediţia porni mai departe, fiecare fiind apăsat de tristeţe şi de teamă. Numai natura sălbatică rămînea nepăsătoare, în urmă putrezeau în linişte copacii, îşi arăta printre frunze ochiul iscoditor Sfredeluşul, ţopăia în faţa oamenilor Căţărătoarea curioasă şi neastîmpărată, ţipau înfiorător prinzătoarele de muşte în vîrful copacilor.

Ieşind din pădure, îşi continuară drumul către culme, pe un povîrniş de gheaţă. Aici fiecare pas înainte însemna o luptă sîcîitoare cu alunecuşul pantei.

Îndată îşi dădură seama că bieţii ponei nu puteau merge mai departe, neavînd potcoave cu colţi, ca să se lupte cu povîrnişul şi gheaţa.

― Ce facem? întrebă Adnana, care se chinuia zadarnic să îl tragă pe al său mai departe.

― O să le mulţumim pentru bravura lor şi-o să le dăm drumul, să se ducă unde or vrea, în pace! hotărî căpitanul. Acum samarele sînt uşurate, nu mai avem mult de mers – om duce noi cortul şi merindele, pînă la creastă.

― Dar n-o să-i mănînce lupii, domnule? scînci Mihu, agăţîndu-se de grumazul căluţului.

― Pe-aici nu sînt lupi, doar ai văzut că n-am găsit urma nici unuia.

― Şi n-au să moară de foame?

― Cred că vor şti ei să-şi caute hrană, la cîmpie, spre malul Oceanului.

Şi Mihu şi Adnana aveau ochii plini de lacrimi, cînd cei doi blînzi tovarăşi de drum, despovăraţi de samare, fură lăsaţi liberi, să se ducă devale – şi multe zile de atunci înainte îşi simţiră inima îngreuiată…

Dar acum nu era timp de pierdut, se lăsa seara şi ei trebuiau să urce din greu povîrnişul de gheaţă…

După ce se trudiseră aşa ceasuri îndelungate şi erau aproape de creastă, luînd seama la anumite puncte îndepărtate faţă de care, în mersul lor înainte, ar fi trebuit să aibă poziţia schimbată, Anton Lupan îşi dădu seama deodată, că în loc să urce, începuseră să coboare o dată cu gheaţa.

Ceea ce îl neliniştise încă de pe malul Oceanului, se întîmplase! Se aflau pe unul din acele uriaşe fluvii de gheaţă, care cînd se pornesc, nu au mişcarea înceată, geologică, a gheţarilor, ci a unei ape aşezate în matcă. Desprins din patul lui, de căldura timpurie, fluviul se urnise şi aluneca la vale, cu măreţia unui astru care s-ar rupe din legile universului şi ar vrea să-şi facă singur soarta.

Era un bloc alb, de cîteva sute de mii de tone, întins pe mai mulţi kilometri şi acum, dacă se pornise, nimic nu mai putea să-l oprească. El aluneca domol, dar năprasnic, ca o navă gigantică, a cărei etravă avea să fărîme tot ce-i stătea în cale. În adîncuri, la zeci de metri, se şi auzeau pîrîiturile surde ale pămîntului desţelenit, ale stîncilor dezghiocate. Jos, departe, pădurea începu să freamăte, apoi copacii prinseră să cadă, parcă doborîţi de o secure uriaşa; prova giganticei nave îşi deschidea, cu brutalitate, calea ei maiestuoasă.

Apoi deodată ceva se frînse, făcînd să pîrîie pămîntul si să tremure cerul, şi etrava de gheaţă, departe, în vale, se prăbuşi în prăpastie, să întregească jos haosul.

― Iată cum au pierit bieţii oameni! zise Anton Lupan, cutremurîndu-se. Dacă ne prindea acolo, ne-ar fi găsit şi nouă alţii oasele!

― Da’ lasă că nici acum nu stăm pe moale! adăugă plutaşul, văzînd cum alunecau, o dată cu gheaţa.

Pînă la prăpastie era poate un kilometru şi jumătate, ceea ce făcea ca primejdia să pară departe, dar nimeni nu se gîndise cît le trebuia să meargă de-a latul pe această masă alunecoasă, ca să-i găsească marginea.

Întreg peisajul fiind îmbrăcat în zăpadă, nici nu puteai bănui unde începe pămîntul şi se termină gheaţa, aşa că porniră la întîmplare, spre dreapta, fără să ştie dacă în stînga scăparea nu era mai aproape. Curînd se lăsă seara, dar ei trebuiră să-şi continue drumul trudnic, alunecînd la tot pasul, zdrelindu-şi mîinile în colţurile de gheaţă – şi merseră aşa ceasuri îndelungate, orientîndu-se după huietul sloiurilor care se prăbuşeau în prăpastie, auzindu-se tot mai aproape.

Fură ceasuri grele, de istovire amestecată cu spaimă, dar într-un tîrziu, frămîntarea gheţii, care li se frîngea sub picioare, prevesti apropierea uscatului. În frecarea lui cu pămîntul nemişcat de pe margini, fluviul îngheţat stîrnea vîrtejuri, ca o apă tumultuoasă, se măcina cu o furie amarnică, umplînd întunericul nopţii de scrîşnituri, mugete şi vuiete amestecate…

A doua zi, cînd se lăsa înserarea, erau la creastă – şi cerul se înseninase deodată, poate spre a le sărbători întoarcerea. Se aflau pe un pisc, la răsăritul celui unde urcaseră prima dată, şi pe acesta căpitanul îl boteză Vîrful Vaillant, în amintirea celor trei oameni, trei generaţii care visaseră să ajungă aici, dar nu avuseseră parte.

Jos se vedea canalul şi Speranţa, la ancoră, numai satul alcalufilor rămînea ascuns, sub frunzişul copacilor. Deşi pînă acolo ar fi putut ajunge acum, la coborîş, în cîteva ceasuri, Anton Lupan hotărî să poposească aici peste noapte. Din locul acesta, privirea ajungea, în lumina dinaintea serii, pînă la malul Oceanului – Pămîntul cunoscut astăzi se dezvăluia încă o dată, arătîndu-se în faţa lui Anton Lupan aşa cum îl înfăţişase el la început, pe acea schiţă panoramică. Dar astăzi, în afară de ce înfăţişa schiţa, îl străbătuse cu piciorul, trecînd mare parte din el pe hartă, adunase plante, roci, îşi umpluse carnetul cu date şi observaţii pe care avea să le trimită Societăţilor Geografice, împlinindu-şi datoria pînă la capăt.

În cele cinci săptămîni cît durase această călătorie anevoioasă, străbătuse cu bravii săi oameni, oameni socotindu-l şi pe Mihu, şi pe Adnana, umblînd pe locuri încă necercetate, peste patru sute de kilometri, acoperind cu privirea dacă nu şi cu pasul, aproape întreg ţinutul dintre al 67-lea şi al 68-lea meridian vestic, între paralela a 54-a şi a 55-a, adică tocmai acea parte a Ţării de Foc despre care omenirea nu avea cea mai palidă imagine.

Şi în seara asta, cînd îşi dusese drumul pînă la capăt, Anton Lupan se gîndi din nou la Pierre Vaillant şi la necunoscuta-i soartă, şi vorbele lui de la început îi veniră în minte iarăşi. Nu găsise nimic deosebit pe pămîntul