străbătut, în marginea căruia se afla astăzi – nici o minune, nici o descoperire fantastică – dar important era că de pe hartă dispăruse încă o pată albă!

Şi mai avea o mulţumire căpitanul Speranţei în seara asta: colo jos, ascuns sub frunzişul copacilor, se afla un sat, primul semn al civilizaţiei – el cu echipajul său izbutise să facă oameni din alcalufii sălbatici…

Era prima oară cînd răsufla liniştit căpitanul, cuprins de o mulţumire ale cărei margini nu se puteau măsura şi nici deduce prin vreun calcul – măsurîndu-i unghiurile cu sextantul!

Cristea Busuioc cu Mihu întinseseră cortul, apoi făcuseră foc şi cinaseră cu toţii, ultima oară în călătoria asta, socotind că a doua zi, înaintea prînzului, aveau să fie la ei acasă, pe bordul Speranţei.

Între timp, noaptea se lăsase, şi dinspre răsărit ameninţau nori de ploaie, fiindcă stelele, abia răsărite, piereau una cîte una, aruncînd priviri speriate oamenilor. Sus, pe munte, aerul era rece, dar acum toţi erau deprinşi şi cu frigul şi cu umezeala, şi cînd se nimerea vreo zi senină, umblau în cămăşi, cu braţele goale.

Anton Lupan, aşezat pe o lespede, cu spinarea rezemată de stîncă, urmărea înecul stelelor. Adnana stătea alături şi îşi scălda ochii, ca într-o baie ameţitoare, în întunericul care se întindea, parcă în trepte din ce în ce mai dese, pînă în fundul văii.

Şi-abia acum, în prima lui clipă de linişte după săptămîni de zile, vedea căpitanul că omul de echipaj Adnana arăta altfel şi desigur avea altă plămădire decît restul oamenilor – şi avînd în sfîrşit răgaz, îşi simţi şi bătăile inimii. Şi fără să vrea, neademenit pînă acum, Ulyse se pomeni mîngîind părul sirenei.

― Ţi-e frig, Adnana?

― Nu; ţi-am mai spus că alături de tine mi-e mai cald decît în cabină.

Spunea asta cu viu grai – doamne! – sau era numai gîndul ei, pe care el îl auzea, prin acea ciudată însuşire?

― De care cabină vorbeşti?

Fusese glasul lui, rostise el tare această îndrăzneală? Mai puteai şti? – şi la el, şi la ea, era vorba, era gîndul?

― De cea de la prova, ştii doară! răspunse Adnana.

― Cînd socoteşti că o să te muţi la mine?

A, nu, de data asta, sigur, fusese doar gîndul căpitanului!

Şi ea, care îi auzea gîndurile, răspunse în acelaşi chip, zbătîndu-se, ca între doi pereţi de închisoare, între sfiiciune şi îndrăzneală:

― Cînd ai să-mi porunceşti, căci tu eşti stăpînul cabinelor…

Apoi deodată Adnana tresări, ai fi spus speriată în sfîrşit de vorbele sale:

― Ia uite!

― Ce este?

― O stea care a căzut şi rătăceşte prin pădure!

Se făcuse noapte tîrzie: Mihu şi plutaşul adormiseră, înveliţi în cojoace, cu mantăile de ploaie puse pe deasupra. Cerul se înnorase de-a binelea.

Dincoace de canal, în pădure, se vedea o lumină pîlpîitoare, legănîndu-se, pierind o clipă, ca să se ivească alături, într-o şerpuire plină de taină. Negrilă, aşezat pînă atunci la picioarele Adnanei, sări în picioare şi începu să mîrîie.

― Nu-i o stea, dar e într-adevăr o lumină care se mişcă prin pădure, zise Anton Lupan, ridicîndu-se şi el, cuprins de nelinişte. Numai de n-ar aduce vreo nenorocire! Hei, Mihule, Busuioace!

Lumina părea o torţă, ca a alcalufilor, coborînd la vale, spre marginea pădurii – şi dacă aici, la depărtare, se vedea sfîşiind întunericul cu atîta repeziciune, însemna că omul care o purta nu mergea nici la pas, nici în fugă, ci rostogolindu-se, ca stîncile smulse de pe piscuri, ca vîntul, ca fulgerele.

Cristea Busuioc şi Mihu se apropiară, dîrdîind în cojoace, cuprinşi de frigul care te ia fără veste cînd te trezeşti la jumătatea somnului.

― Vedeţi lumina aceea, în vale?

― O vedem, domnule! Mare comedie.

Ajunsă în locul unde se bănuia marginea pădurii, torţa şovăi cîteva clipe, apoi prinse să se legene, în mişcări ameninţătoare, răspîndind în jur scîntei, ca o ploaie de stele – şi deodată crescu din ea însăşi, pînă se prefăcu într-o mare vîlvătaie.

Anton Lupan simţi un pumnal rece în inimă.

― Au pus foc satului, tîlharii! Băieţi, strîngeţi corturile şi haideţi!

Apoi se prăvăli la vale.

De-aici, de departe, nu avea cum să-şi dea seama că nu ardeau casele alcalufilor, ci cabana lui Martin Stricland, în trosnetul scîndurilor uscate şi-n pocnetul sticlelor de aur.

CAPITOLUL  XXXI

Răfuiala

Fusese şi jos una din rarele, din puţinele zile senine care, la începutul lui ianuarie arătau cu zgîrcenie statornicirea verii, cînd, pe la ceasurile nouă dimineaţa, departe, spre apus, la cotul canalului, se iviră, lucind în soare, pînzele unei corăbii. Părea să fie tot o goeletă, sau poate un schooner, primul vas care apărea aici de un an de zile. Corabia, după ce mai navigă domol cam o jumătate de milă. se opri la adăpostul unei insule şi oamenii de pază pe ţărm nu o mai văzură.

― Ce-o fi asta, măi Gherasime? întrebă Ieremia.

― Tu nu vezi? Un schooner! Ce, nu are voie să umble, ai închis tu canalul pentru alte corăbii?

Mai mult oamenii nu vorbiră şi restul zilei se scurse pe nesimţite, fiecare văzîndu-şi de treburi în linişte. Dar nu aceeaşi linişte era şi dincolo de malul rîului…

Seara, curînd după căderea întunericului, adică la timpul cînd pe munte Anton Lupan cu ai săi cinau la lumina focului, dincoace, Martin Stricland şi Black Pedro stăteau tainic de vorbă, în cabană.

― Cîţi oameni ai pregătit? întrebă primul.

― Unsprezece, senor; doisprezece cu mine.

― Şi cum o să faceţi?

― La semnul meu, trei din ei au să iasă tiptil din casă, au să se apropie de malul rîului şi-au să sugrume pe omul care stă de pază. Acesta priveghează mai ales spre ţărmul nostru, aşa că n-o să le fie greu să-i cadă în spinare.

― Dar eşti sigur de oamenii tăi, Pedro? N-au să te trădeze?

― Nu, senor; le-am luminat minţile şi-au înţeles că albii de pe corabie sînt aducători de nenorocire; bunătatea lor e numai un mijloc de a-şi ascunde gîndurile rele. Aţi văzut, pînă n-a murit Suino, pe care ei îl numesc moş Andrei, n-am putut să mă apropii de nici unul – bătrînul îi păzea cu străşnicie şi mă lua la goană cum mă simţea că trec rîul.

― Bine, Pedro, numai să se termine astă-seară, fiindcă altfel mi-e să nu se întoarcă tîlharul cel mare, căpitanul! Şi-aşa ai lungit treaba prea multă vreme!

Metisul mugi, cu nedumerire.