Nu făcuse el tot ce-i stătuse în putinţă, nu se străduise să asmuţă oamenii? Ce vină avea el dacă pînă în clipa morţii bătrînul Suino îi stătuse împotrivă?

― Pirogile le aveţi pregătite? continuă stăpînă-su.

― Da; la semnul meu, două vor pleca în sus, apoi vor coborî prin mijlocul canalului. Cealaltă se va apropia de corabie. Dacă omul care stă de pază pe punte n-o să-i lase să se urce, au să-i arunce în ochi o torţă aprinsă. Atunci au să năvălească şi ceilalţi, prin spate. O să meargă uşor, senor; ei sînt trei oameni şi noi doisprezece.

― Dar au puşti, Pedro, ţine seama!

― N-au să aibă cînd trage.

― Bine, să fii cu grijă!

― Senor, şi după aceea o să-mi daţi fotografia?

― Nu astă-seară, ci după ce ai să termini cu toţi ceilalţi, şi mai ales cu căpitanul.

Pe chipul lui Black Pedro trecu o umbră de dezamăgire, dar el îşi înclină capul, cu supunere.

― Da, senor. N-au să se mai întoarcă niciodată pe corabie…

― Stai! tresări Martin Stricland, punîndu-i mîna la gură. În liniştea grea care împresura cabana i se păruse că aude un pas afară, dar desigur fusese numai o închipuire: după ce trase îndelung cu urechea, nu izbuti să desluşească nimic decît vuietul rîului, care făcea liniştea locului mai grea, mai ţiuitoare.

― Atunci, Pedro, mi se pare că-i ora!

― Da, senor! Culcaţi-vă şi lăsaţi totul pe mine.

Metisul făcu un pas, să plece, cînd deodată se opri locului, cu un răcnet de spaimă. Uşa sărise în lături, sub o lovitură, şi-n prag, contopită cu întunericul nopţii, se ivise o umbră uriaşă, umbra unui om învelit într-o mantie neagră, cu gluga trasă pînă deasupra ochilor.

Martin Stricland sări în lături, cu mîna la buzunarul pantalonului, dar cu o mişcare mai repede, omul din prag scoase revolverul.

― Sus mîinile, Clark Norman! A sosit clipa răfuielii!

― Kurt Schlimbach!

― Eu, prietene! Te caut de multă vreme!

― N-ai murit? bîigui Martin Stricland, palid.

Black Pedro scoase un muget, deosebit de toate mugetele lui cunoscute, un muget de nedumerire, de spaimă, de nebunie.

― Netrebnicule! şuieră stăpînă-su. M-am încrezut în fine, şi tu m-ai trădat, corcitură!

Metisul se legănă, cu ochii holbaţi, gata să cadă.

― Nu, senor, nu! Eu… Hummm!

Noul venit făcu un pas înainte, fără să slăbească arma din mină, trînti uşa cu piciorul, apoi, rîzînd încetişor şi subţiat, îşi dădu în lături gulerul mantăii, lăsînd să i se vadă gîtul, brăzdat de o cicatrice înspăimîntătoare.

― Nu-l mustra degeaba, Norman! zise, în linişte, continuîndu-şi rîsul subţire. Bietul om şi-a făcut datoria cinstit, uite colea, dar un elefant ca mine nu moare cu una cu două.

Apoi, întorcîndu-se spre Black Pedro, continuă blînd, aproape cu prietenie:

― Hai, băiete, fii liniştit; nu am nimic cu tine. Să ştii că ai lucrat bine, numai că n-ai avut un cuţit ca lumea. Păi tu crezi că pentru grumazul meu ajunge un briceag cu care înjunghii cîinii? Hai, acu’ du-te!

Metisul rămase locului, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cu priviri înnebunite. Apoi scoase un muget de fiară rănită şi se repezi la Schlimbach, nesocotindu-i statura uriaşă şi ţeava revolverului.

― Tu vrei să-l omori pe padre!… Hummm! Omoară-mă pe mine!

Schlimbach îi puse pumnul în piept şi-l ridică în aer, ca pe o gînganie, privindu-l cu milă.

― Ah, poate tu eşti fiul lui Filipo? Sărmane băiete, tatăl tău e mort de cinci ani de zile şi dacă vrei să ştii cine-i ucigaşul, uite-l!

Martin Stricland se făcu roşu, pe urmă păli iarăşi.

― Minţi! mugi metisul.

― Mint? Întreabă-l! De ce s-ar mai ascunde – că tot i-a sunat ceasul pieirii!

Black Pedro se întoarse spre stăpînă-su, cu o privire deznădăjduită:

― Senor, spuneţi-mi că minte! Minte!

― Cară-te! scrîşni Stricland.

Cîteva clipe metisul rămase ţeapăn, cu ochii holbaţi, apoi se smulse din mîna uriaşului, se năpusti pe uşă, şi se adînci în pădure, scoţînd mugete înnebunite.

Schlimbach întoarse capul după dînsul; această mişcare nu dură decît o frîntură de secundă, neîndestulătoare ca un om, oricît de iute, să scoată revolverul din buzunar, să-i sucească piedica şi să tragă. Sînt trei mişcări distincte, care, la rîndul lor, se descompun în numeroase mişcări mai mărunte. Era timp pentru una singură; Martin Stricland o făcu fără să judece, şi totul se petrecu fulgerător, ca o destindere, al cărei început se confundă cu finele.

Dintr-o singură mişcare, unica posibilă, mîna lui se contopi cu pumnalul de pe masă şi aşa căzu în spinarea uriaşului. Nu trebui alt gest ca lama să pătrundă – pătrunse pînă la plăsele, din aceeaşi mişcare unică. De aici înainte, mişcările îşi reluară ritmul şi sacadarea obişnuită.

Schlimbach scăpă revolverul din mînă, gemu, se întoarse, ridică braţul, îşi încleşta degetele în beregata ucigaşului, îşi tîrî pasul înainte, un pas, al doilea, al treilea, fiecare din mişcări mai multe, pînă ce amîndoi se împiedicară de piciorul mesei şi se prăbuşiră. Apoi urmară spasmurile, numeroasele mişcări ale agoniei, învălmăşite, nedistincte…

În acest timp, Black Pedro îşi continua goana prin pădure, orbeşte, lovindu-se de trunchiuri, împiedicîndu-se în pietre, prăbuşindu-se. Uneori părea că se dezmeticeşte, se oprea pe un dîmb, privea devale, în beznă, cu ochii îndobitociţi, apoi clătina din cap şi pornea mai departe, zgîriindu-şi obrazul cu unghiile, muşcîndu-şi pumnii, smulgîndu-şi părul şi barba şi mugind neîncetat, ca animalele hăituite.

Aşa goni el îndelung, în neştire, pînă ce se prăbuşi într-un fund de rîpă şi fruntea i se propti în pămîntul umed. Se pornise vîntul, sus ramurile se mişcau, într-un freamăt adînc, fîlfîiau liliecii prin bezna de nepătruns. Metisul privi spre cer, cu ochii înlăcrămaţi, privi spre pămînt, privi înlăuntrul său, îşi văzu inima bătînd, îşi auzi răsuflarea şuierînd şi gemu:

― Padre!… Padre! Humm!

Luă în mînă un bulgăre, îi duse la gură, îşi vîrî dinţii în el, înghiţi pămîntul. Luă frunze de pe jos, scoarţă de copac, vreascuri, le frînse în dinţi, poate căutînd natura şi calea de a se reîntoarce la ea, prăbuşit şi împovărat, acum, în ultimul ceas al lumii.

Rămase aici mult timp, adulmecînd, ascultînd, parcă mai liniştit, pînă ce înlăuntrul său inima începu să i se zvîrcolească iarăşi, surpîndu-i pieptul, împingîndu-l spre pămînt, mustrîndu-l. Black Pedro se tîrî, ca o reptilă, din fundul rîpei pînă sus, deasupra dîmbului. Ascultă, mugi:

― Padre! Hummm!…

Copacii îşi împleteau tremurătura cu mugetul.

Metisul se ridică, ascultă iar, îndelung, ca şi cum ar fi înţeles graiul copacilor, pe urmă luă o