creangă uscată de jos şi, îngenunchind asupra ei, scăpără chibritul. Lemnul răşinos se aprinse, cu pocnituri, scoţînd fum negru, gros, ca al rugurilor. Şi Black Pedro rămase aplecat peste flacără mult timp, privind-o îndobitocit pînă ce ochii aproape îi orbiră şi-şi simţi obrazul sfîrîind.

Atunci în pieptul lui se născu iar nevoia de a mugi, ca şi cînd flacăra i-ar fi răscolit durerile adînci şi i-ar fi redat, mai vie, puterea suferinţei. El sări în picioare, ridică torţa deasupra capului, alungînd liliecii pădurii, şi se rostogoli la vale, cu focul, cu pămîntul, cu copacii, cu pietrele, cu întreaga natură din jur, aspra lui mamă, pe care nimeni nu i-o putea ucide, şi care îl reprimea, sălbatică, rea, bună, de nepătruns.

* * *

La ora aceea din noapte, de pază pe malul rîului era Haralamb, iar Ieremia, de vardie pe puntea Speranţei.

Într-un timp, Haralamb simţise dincolo, la cabană, mişcări ciudate şi îşi ciulise urechile. Părea că la Martin Stricland se petrec fapte neobişnuite, dar asta nu-l privea pe dînsul, atît timp cît nimeni nu se apropia de malul rîului.

Auzise el la o vreme şi-n spate nu ştiu ce şoapte, pe lîngă una din casele alcalufe, şi dăduse o gură:

― Mă, care sînteţi acolo?

Şoaptele amuţiseră, iar el nu-şi mai bătuse capul să le afle pricina, fiindcă nu-i nimic de mirare, dacă într-o noapte unor alcalufi nu le vine somnul şi mai sporovăiesc între dînşii.

Iată însă că după o vreme, uşa cabanei pocnise, el nu o vedea, răspundea în partea cealaltă, şi Black Pedro o luase la goană mugind, spre pădure – el, şi nu altul –, căci doar îi cunoştea glasul. Nici asta nu era de multă mirare, decît poate că nu se potrivea cu ora tîrzie a nopţii; altminteri, erau toţi obişnuiţi cu mugetele metisului.

Totuşi, Haralamb socotise că n-ar strica să fie şi el şi vără-su mai cu luare aminte – de aceea îl strigase şi pe acela, şi-i dăduse de veste:

― Hei-hei! Măi Ieremie!

― Ce-i? răspunsese ursuz omul.

― Fii cu ochii în patru, că parcă umblă duhurile rele!

― N-avea grijă!

Gherasim şi Ismail dormeau duşi, de cu seara, deoarece peste o oră, adică la miezul nopţii, urmau să ia paza în primire.

Trecuseră numai puţine clipe cînd, de data asta, strigă Ieremia:

― Măi vere, tu vezi o lumină?

― Unde?

― Colo, sus, în pădure.

De pe malul rîului nu se vedea povîrnişul muntelui.

― Ia fă-te mai încoace! continuă Ieremia. Haralamb se trase cîţiva paşi în lături şi atunci văzu într-adevăr o lumină zbătîndu-se prin pădure. Erau obişnuiţi cu torţele fuegienilor, numai că ei nu prea umblau noaptea pe drumuri.

― Ia, mai bine scoală-i şi pe ceilalţi! strigă, cuprins de oarecare nelinişte.

Gherasim dormea în culcuşul lui din hambar, deşi nu l-ar îi împiedicat nimeni să se culce ca oamenii, în cabina de la prova, acum, în lipsa Adnanei.

― Dar Ismail unde-i? întrebă cîrmaciul, văzînd culcuşul de alături liber.

Ieremia ridică din umeri.

― Aha! se dumeri Gherasim, după ce-i trecu buimăceala somnului. Trage la bine, fir-ar Coranul lui să fie! Du-te şi scoală-l că trebuie să se fi tolănit la prova, în cabină.

Cabina de la prova însă era goală, orînduită cu grijă, aşa cum o lăsase Adnana, în clipa plecării.

― Unde naiba să fie? făcură oamenii, pradă nedumeririi. De plecat, n-a putut să plece, că barca, uite-o colea! Ce naiba, doar n-o umbla pe apă, ca duhurile!

― Şi-apoi ce, zise Ieremia, eu eram chior, să nu-l simt dacă-l apucau nebuniile?

Gherasim se bătu cu palma în frunte:

― Ptii! Ia vino încoa’! Să ştii că păcătosul se lăfăieşte în patul căpitanului. Ce să tragă la bine, trage la boierie, cabina de la prova nu-i mai ajunge!

Întocmai! Ismail sforăia, cu burta în sus, cu mîinile sub cap, ca paşalele, cu mustaţa zbîrlită, taman în patul lui Anton Lupan, şi parcă şi prin somn nu-şi mai încăpea în piele de fudulie.

― Scoal’, tîlharule!

Gust de boierie? Bietul Ismail!… Cine ştie ce presimţiri îl mînaseră să încerce patul din vreme! Fiindcă trei ceasuri mai tîrziu, avea sa zacă aici, ciuruit de gloanţe, în agonie.

În acest timp, torţa bezmeticea printre copaci, rostogolindu-se spre marginea pădurii. Deşi nu ştia dacă avea să se lupte şi cu cine, Haralamb trase piedica puştii, fără să scape din ochi flacăra mişcătoare. Aceasta ajunse pe tăpşanul de deasupra cabanei, se legănă de cîteva ori, în neştire, apoi îşi urmă calea, răspîndind scîntei pocnitoare.

― Ce naiba face năzgîmbul? se întrebă Haralamb, recunoscînd, la lumina flăcării, umbra metisului.

Torţa pieri în spatele cabanei şi se lăsă beznă deplină.

„Am sculat oamenii de pomană! îşi zise românul, cu ciudă. Acum să te ţii cu ocările! Pthiu, lua-te-ar naiba de jivină neagră! Te mînă necuratu’ noaptea prin pădure!…”

Dar nu-şi sfîrşi gîndul bine, cînd, în pocnetul scîndurii dospite, acoperişul cabanei se prefăcu într-o limbă de flăcări, înroşind norii de pe cer şi copacii din marginea pădurii.

Haralamb o luă la goană, devale.

― Săriţi! Gherasime, Ismaile!…

Barca Speranţei se apropia cu repeziciune. Se auzea plescăitul apei şi gîfîitul oamenilor care trăgeau la vîsle.

Altă flacără ţîşni, lîngă cabană; acum ardea şi magazia, făcînd să trosnească bîrnele.

― Haideţi repede, fraţilor! Te pomeneşti că, beat cum e totdeauna, ţicnitul ăla doarme şi-l găsim gata făcut friptură.

În casele alcalufilor începură să se audă strigăte, dar nu de asta îi păsa cuiva acum. Haralamb intră în apă pînă la genunchi, întîmpinîndu-i pe ceilalţi, sări în barcă şi se îndreptară în pripă, de-a lungul ţărmului, dincolo de vărsarea rîului. Flăcările împresuraseră cabana din toate părţile; scîndurile acoperişului începură să se frîngă şi să se prăbuşească înăuntru, făcînd să răbufnească pe fereastră scîntei şi trîmbe de fum, învălătucite.

Oamenii săriră pe ţărm şi o luară la fugă înainte. Numai bucătarul, la jumătatea drumului, se opri, cuprins de nelinişte; în grabă, uitase să-şi pună turbanul şi acum era în capul gol, ca ghiaurii. Mare nelegiuire! Fuga înapoi, Ismaile!

Ceilalţi ajunseră la cabană, în clipa cînd flăcările cuprindeau ultimul perete. Apărîndu-şi cu palma obrazul de dogoare, Gherasim se apropie de fereastră, privi înăuntru şi scoase un strigăt de spaimă. Lîngă masă, pe duşumeaua încinsă, zăceau două trupuri, încleştate unul în altul.

― Ăsta cine mai e? întrebă cîrmaciul, înlemnit de groază. Parcă l-aş cunoaşte!

Haralamb îşi duse palma la gură:

― E neamţul de pe Wotan, care n-a vrut să ne dea apă! Schlimbach îl