venit singur, ci împreună cu mama lui, Nucşoară Akasaka. Nu mai trecuse pe la „reşedinţă” de mai bine de o lună. Şi data trecută venise neanunţată, am luat micul dejun împreună şi a plecat după vreo oră de taclale.

  Scorţişoară şi-a pus haina pe umeraş şi s-a dus la bucătărie să-i pregătească mamei lui pâinea prăjită şi ceaiul, în timp ce asculta Concerta Grosso a lui Hăndel (a treia zi consecutiv). Pâinea lui prăjită arăta perfect, ar fi fost numai bună pentru o reclamă. Apoi, în timp ce Scorţişoară făcea ordine prin bucătărie, am stat cu Nucşoară la măsuţă şi am băut ceai. Afară cădea o ploaie rece. Niciunul dintre noi n-a prea vorbit. Aveam sentimentul că voia să-mi spună ceva, cel puţin aşa mi se părea când o priveam. Lua câte o bucăţică de pâine prăjită şi 0 băga în gură. Din când în când mai priveam pe fereastră cum plouă, de parcă ploaia era un bun şi vechi prieten de-al nostru.

  Când a terminat Scorţişoară cu bucătăria şi a început să acâ ordine în salonul de primire, Nucşoară m-a condus spre „camera de probă”. A fost amenajată în aşa fel încât să arate e*act ca aceea din biroul din Akasaka. Dimensiunea şi forma erau practic identice, fereastra avea două rânduri de perdele r1 era întunecată chiar şi în plină zi. Atunci când făcea curat, c°rtişoară nu dădea perdelele la o parte mai mult de zece inî, nute' ^e a^au aici ° canapea din piele, un lampadar înalt, Pe masă o vază din sticlă cu flori, în mijlocul camerei era de lucru mare, pe care se zăreau foarfece, bucăţi de, teriale, o cutie din lemn plină cu aţe, creioane, un caiet cu car ^G mo^e^e Ş* câteva instrumente mai specializate (ale °r nume şi scop nu le cunoşteam). Pe perete atârna o oglindă

  Haruki Mur mare şi într-un colţ al camerei se afla un paravan după ca„ se schimbau „clienţii„ care veneau la „reşedinţă”.

  Nu îmi era deloc clar de ce Scorţişoară şi mama lui au ţinut ca această „cameră de probă” să arate la fel ca aceea din Akasaka, După părerea mea, aici n-ar mai fi fost nevoie de atâtea măsuri de precauţie. Poate că ei (şi clienţii lor) se obişnuiseră atât de mult cu aranjamentul din Akasaka, încât erau incapabili să mai schimbe ceva. Puteau chiar să întrebe: „Dar ce nu e în ordine cu camera de probă?” Orice motiv or fi avut ei să o păstreze la fel, eu mă simţeam bine în ea. Era „cameră de probă”, nu o cameră obişnuită şi mă simţeam în siguranţă acolo, înconjurat de toate instrumentele acelea de croitorie. Decorul nu era autentic, dar nu mi se părea nenatural., Nucşoară mi-a spus să iau loc pe canapea şi s-a aşezat lângă mine.

  — Cum te mai simţi? Mă întrebă ea.

  — Binişor, am răspuns.

  Nucşoară purta un costum de un verde strălucitor. Fusta era scurtă, iar nasturii mari hexagonali urcau până la gât, ca la costumele lui Nehru1. Haina avea umeri înalţi. Când am văzut-o îmbrăcată astfel, mi-am amintit de un film ştiinţifico-fantastic pe care-l văzusem cu multă vreme în unnâ şi a cărui acţiune era plasată într-un viitor destul de apropiat. Mai toate femeile din film purtau asemenea costume şi locuiau într-un oraş futurist.

  Nucşoară purta cercei mari din plastic, de culoarea costumului. Era un verde închis ce părea să fi fost obţinut din combinaţia mai multor culori, de unde am tras concluzia ca erau făcuţi la comandă ca să se potrivească cu respectivul costum. Sau, cine ştie, poate costumul era făcut la comandă cL să se potrivească cu cerceii – la fel cum faci o nişă în pertţ? Ca să încapă frigiderul. Este şi ăsta un mod de gândire! Intra|| cu ochelarii de soare pe nas, deşi afară ploua. Ciorapii erau „|| verzi. Era probabil ziua verdelui.,. J

  Cu mişcările lente, care îi erau caracteristice, Nucşoariy scos o ţigară din geantă, a băgat-o în gură şi a aprins-0^ bricheta de aur, care nu era verde, dar care se potrivea per cu vestimentaţia. S-a aşezat picior peste picior, şi-a st

  1. Jawaharlal Nehru (1889-l964), om politic indian, prim-r şi ministru al Afacerilor Externe (1947-l964).

  Genunchii, şi-a aranjat fusta şi apoi mi-a privit chipul de parcă era în continuarea genunchilor ei.

  — Binişor, am repetat, ca de obicei.

  — Nu eşti obosit? Nu simţi că ai avea nevoie de puţină odihnă?

  — Nu neapărat. Cred că m-am obişnuit cu munca asta şi nii-e mult mai uşor acum decât mi-a fost la început.

  Nucşoară nu comentă în nici un fel. Fumul ţigării urca drept, asemenea funiei magice a unui fachir indian, fiind aspirat de ventilatorul de pe tavan. După câte-mi dădeam seama, era cel mai silenţios şi puternic ventilator din lume.

  — Dar tu ce mai faci? Am întrebat-o.

  — Eu?

  — Eşti obosită? Nucşoară mă privi ciudat.

  — Arăt eu obosită?

  Mi s-a părut obosită din clipa în care am văzut-o. Când i-am spus, a oftat uşor.

  — Am mai văzut un articol legat de casa asta într-o revistă care a apărut azi-dimineaţă. Face parte din seria „Misterul casei spânzuraţilor” şi sună ca un film de groază.

  — E al doilea, nu?

  — Da, spuse Nucşoară. De fapt, a mai fost o revistă care a publicat ceva asemănător cu multă vreme în urmă, dar se pare că nimeni nu a făcut legătura… Din fericire. Cel puţin, deocamdată.

  — A mai apărut ceva nou despre noi?

  A întins mâna spre scrumieră şi a stins ţigara. A clătinat uşor din cap. Cerceii verzi au fâlfâit ca nişte fluturaşi la wceputul primăverii.

  — Nu mare lucru, spuse ea. Nu ştiu încă cine suntem şi cu Ce ne ocupăm. Am să-ţi fac o copie să-l citeşti şi tu dacă te lnteresează. Eu aş vrea să te întreb însă despre un lucru pe cşre l-am aflat întâmplător zilele trecute.