fugii mele, ca s-o ascundă pe-a ei? Toți credeau acest lucru? Desigur, cine își asumă deschis ruptura unei familii? Sau era ceva nou? Mi-ar fi plăcut să aud ce zice Matilda, dar mi se păru că totul ar fi fost indecent în fața Silviei. „A fost odată un botez, pe vremuri. Ai uitat, Tasia?”, mormăii înghițind cu mare poftă din cîrnații pipărați. „Ne întoarcem acuma la botez!”, exclamă ea sarcastică. „Da, zisei, de ce nu?” „Și ce-a fost la botez?” „Mmmm! făcui cu gura plină. A fost o mare distracție! La care ai luat parte! Și încă la altele!” „Ce vrei să spui? Cînd v-ați luat, n-ați deschis ochii? Și mai ales cînd v-ați hotărît să aduceți pe lume un copil? Ce e ea vinovată?…” Vrusese să spună fetița asta…

Dar o oprii izbind cu violență tacîmurile în farfurie. „Amnezie? spusei, însă cu blîndețe. Nu mai avem memorie?” „Hai, Tasia, zise Matilda, lasă, are dreptate Victor.” „Și tu de colo, zise Tasia cu dispreț, are dreptate, vai de capul vostru!” Nu, gîndii, nu e ceva vechi, e ceva proaspăt, microbii urii sînt vioi sub lumina microscopului, cei de-atunci, de la botez, au murit demult. O să aflu ce e, dar nu acum! „Hai să conchidem discuția asta, zise atunci pricăjitul tranșant, hai să bem!” „Am spus eu, mugi și marele Vasile, o viață are omul, și un trai neno…” „Ba nu e deloc, zise Matilda cu o urmă din exaltarea de altădată, omul are o singură viață și trebuie să și-o trăiască așa cum e! Iubește, urăște, iar iubește, iar urăște, ce rost au tot felul de… de…” „De ostrețe!”, o ajutai laconic. „Ba nu, se înverșună, nu e vorba de ostrețe!” Se lăsă o tăcere, dar Matilda nu reuși să-și materializeze gîndirea. Tot despre ostrețe era vorba!… „Hă, hă, hă… făcu marele Vasile. Și iar, hă, hă, hă…”

Mă întorsei acasă reconfortat.

Zăpada înghețase și trosnea sub picioare. O lună de o albeață halucinantă lumina dinspre dealuri străzile orașului tăcut. Aerul rece și proaspăt mă îmbăta ca de o bucurie rară și secretă, iar eu știam ce e: deliciul vicios al singurătății! Aveam să ajung în odaia mea, să mă așez la planșeta albă și să lucrez relaxat pînă în zori. Eram liber, bogat, fără datorii, cu hambarele pline, iar marile scadențe, suferința fără speranță, moartea violentă, cum o sufereau în chiar acele clipe populații haotice de pe pămînt, erau departe de mine. Iată, îmi spuneam ascultînd visător ecoul pașilor mei în noapte, bucuria sau durerea nu sînt totdeauna fructul determinat al unor cauze determinante. Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, și atunci suferința în dragoste aduce din adîncuri bucurii stranii și necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile infernului. Îndoiala ne trezește cugetul, producînd în spiritul nostru certitudinea că existăm, gîndire suverană și divină care ne supraveghează urîtul, ne alungă ranchiuna, lasă altora izbînzile și acceptă pentru sine înfrîngerea.

Frumoasă noapte! Frumos oraș curat zăcînd liniștit între uriașele troiene și păduri verzi care îl înconjurau… Frumoasă fetiță! dulce Silvia! Ce-ai făcut? Ai tulburat cumva pe mama ta? Desigur, tu ești cauza, enigma ignorată, inocența neglijată, dar mai puternică decît pasiunile mature și neînfrînate. Dar n-o să-ți aduc niciodată în conștiință marile noastre vinovății, să-ți împovărez viața cu un destin grav, presimțit de tine încă de pe vremea cînd te-am găsit dormind prosternată, ca și cînd ai fi vrut să ne spui că n-ai fi vrut să vii pe această lume. Cine dintre noi a fost întrebat? Iar mari fiind, care dintre noi ar dori să nu mai existe?

Acasă mă așezai bine la planșeta mea, cînd intră doamna Cucu cu telefonul în mînă… „Sînteți căutat, zise fără grabă. E aceeași persoană care a mai sunat acum vreo oră… Vreau să vă spun ceva, continuă fără să-mi dea aparatul, ca și cînd după aceea știa și ea că n-ar mai fi avut timp să mă piseze cu cine știe ce istorie, bărbatul meu vă cere scuze, zise că nu și-a mai adus aminte dacă fosta dumneavoastră soție n-a luat totuși contact cu dumneavoastră și ați ajuns la un aranjament pentru vizita de a doua zi… Și atunci a lăsat-o să intre… Îi pare rău dacă s-a petrecut vreo încurcătură… Oricum, adăugă tot ea, acum e prea tîrziu să mai dreagă ceva, însă…” Îi luai eu însumi aparatul din mînă și abia atunci se retrase, nu după ce îmi mai adresă politicoasă noapte bună, cu un glas fără vreo aluzie la ceva concret, dar cu o aluzie la lipsa de aluzii…

„Alo”, auzii apoi o voce lungă și voalată, foarte ezitantă, undeva în tainica noapte electromagnetică. „Da”, zisei. „Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pămînteni?!” Mi se păru că visez! Mie îmi era adresată, și cu un astfel de patetism parcă mistic, care mă copleși, această supremă declarație? „Suzy, tu ești?!” strigai. „Da, eu sînt! Ai fost la fetița ta? Sau ai oprit-o cu tine?” „Da, am fost, poimîine o iau la mine!” „Foarte bine, spuse ea nostalgică, e o fetiță deosebită, dacă ești de acord o să viu s-o văd și eu.” „Cum să nu fiu, dar de ce-ai plecat?” „Ei lasă, e mai bine așa.” Nu știam de ce era mai bine așa, dar mă invadă o convingere absolută că ea gîndise bine, deși întrebarea dacă se va mai întoarce la mine stătea alături de sentimentul copleșitor pe care mi-l stîrnise declarația ei. „Și cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni?” „Tu!” „De cine?” „Cum de cine! De mine, de fetița ta… N-ajunge?!”

Rămăsei tăcut și o vreme nu ni se mai auzi decît răsuflarea amestecată cu șoaptele de pe fir ale umanoizilor care descoperiseră, pornind din grotele lor în care trăiseră cu un milion de ani în urmă, secretul propagării și recepționării misterioaselor unde. „Vorbim mîine la telefon, reluă ea deodată, cu o voce fermă. Ce făceai, lucrai?” „Da, mă pregăteam!” „Bine, noapte bună. Și nu te culca tîrziu… Am eu însă o idee, reluă, ca și cînd mi-ar fi făcut