toate accidentele pe care le pricinuieşte, în toate fenomenele pe care le produce. Am recunoscut adineaori otrava asta la bietul Barrois, aşa cum o recunoscusem la doamna de Saint-Méran. Există un mijloc de a recunoaşte prezenţa ei: ea restabileşte culoarea albastră a hârtiei de turnesol înroşită cu un acid şi colorează în verde siropul de violete. Nu avem hârtie de turnesol; uite însă că a adus siropul de violete pe care l-am cerut.

Într-adevăr, pe coridor se auzeau paşi; doctorul întredeschise uşa, luă din mâinile cameristei un vas pe fundul căruia se aflau două-trei linguri de sirop şi închise uşa.

— Priveşte, spuse el procurorului regal, a cărui inimă bătea aşa de tare încât ai fi putut s-o auzi; în ceaşca aceasta este sirop de violete şi în carafă restul limonadei din care domnul Noirtier şi Barrois au băut o parte. Dacă limonada e curată şi inofensivă, siropul îşi va păstra culoarea; dacă limonada e otrăvită, siropul va deveni verde. Priveşte!

Doctorul turnă încetişor câteva picături de limonadă, din carafă în ceaşcă şi îndată un nor se formă pe fundul ceştii; norul căpătă mai întâi o nuanţă albăstruie, apoi, de la safir trecu la opal şi de la opal la smarald.

Când ajunse la ultima culoare, se fixă aici, ca să spunem aşa; experienţa nu îngăduia nici o îndoială.

— Nenorocitul Barrois a fost otrăvit cu falsă angustură şi cu nuca sfântului Ignaţiu, declară d'Avrigny; aş garanta acum în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu.

Villefort nu spuse nimic, dar îşi înălţă braţele la cer, deschise nişte ochi buimaci şi căzu fulgerat într-un jilţ.

 

 

Capitolul VI   Acuzarea

 

 

Domnul d'Avrigny fu nevoit să-l trezească pe magistrat, care părea un al doilea cadavru în camera funebră.

— Oh, în casa mea este moartea! strigă Villefort.

— Spune mai bine crimă! răspunse doctorul.

— Domnule d'Avrigny, exclamă Villefort, nu pot să-ţi exprim tot ce se petrece în mine în momentul acesta; spaimă, durere, nebunie.

— Da, glăsui domnul d'Avrigny cu calm impunător: cred însă că e timpul să intrăm în acţiune; cred că e timpul să opunem o stavilă torentului de mortalitate. Întrucât mă priveşte, nu mă mai simt în stare să păstrez atari secrete fără speranţa de a prilejui în curând răzbunarea, pentru societate şi pentru victime.

Villefort aruncă în juru-i o privire posacă.

— În casa mea? murmură el; în casa mea?

— Haide, magistratule, fii bărbat! spuse d'Avrigny; interpret al legii, onorează-te printr-o jertfire completă.

— Doctore, mă înfiori; o jertfire?

— Am spus.

— Bănuieşti pe cineva?

— Nu bănuiesc pe nimeni; moartea bate la uşa dumitale, intră, pleacă, dar nu ca o oarbă, ci inteligentă, din cameră în cameră. Sunt pe urma ei, îi recunosc drumul; adopt înţelepciunea celor vechi: dibuiesc; căci prietenia mea pentru familia dumitale, căci respectul meu pentru dumneata sunt două legături puse pe ochii mei; ei bine...

— O, vorbeşte, vorbeşte, doctore; voi avea curaj!

— Domnule, ai la dumneata, în casa dumitale, în familia dumitale poate, unul din acele groaznice fenomene care se produc o dată la un secol. Locusta şi Agrippina, trăind în acelaşi timp, sunt o excepţie ce dovedeşte furia Providenţei în a prăbuşi imperiul roman pângărit de atâtea crime. Brunchaut şi Frédégonde sunt rezultatele muncii penibile a unei civilizaţii la geneza sa, când omul învăţa să domine spiritul chiar prin trimisul beznelor. Ei bine, toate aceste femei fuseseră, sau erau încă, tinere şi frumoase. Înflorise pe fruntea lor, sau încă înflorea, aceeaşi floare a nevinovăţiei ce se găseşte şi pe fruntea vinovatei din casa dumitale.

Villefort scoase un strigăt, îşi împreună mâinile şi-l privi pe doctor cu un gest implorator.

Dar acesta continuă fără milă:

— Caută cui foloseşte crima, spune o axiomă de jurisprudenţă.

— Doctore, exclamă Villefort, doctore, de câte ori nu s-a înşelat justiţia omenească cu cuvintele acestea funeste. Nu ştiu, dar cred că crima...

— Vasăzică, mărturiseşti, în sfârşit, că crima există?

— Da, recunosc. Ce vrei? Se impune: dar lasă-mă să continui. Cred, spun, că această crimă cade numai asupra mea şi nu asupra victimelor. Bănuiesc un dezastru pentru mine sub toate aceste ciudate dezastre.

— O, omul! murmură d'Avrigny; cel mai egoist dintre toate animalele, cea mai egocentrică dintre toate făpturile, care crede totdeauna că pământul se învârteşte, că soarele străluceşte, că moartea coseşte doar pentru el; furnică ce adresează blesteme lui Dumnezeu, de pe un fir de iarbă. Dar cei care şi-au pierdut viaţa nu au pierdut nimic? Domnul de Saint-Méran, doamna de Saint-Méran, domnul Noirtier...

— Cum? Domnul Noirtier?

— Ei, da! Crezi oare că i se purta pică servitorului ăsta nenorocit? Nu, nu: ca şi Polonius al lui Shakespeare, a murit pentru altul. Limonada urma să fie băută de Noirtier; potrivit ordinii logice a lucrurilor, Noirtier a băut-o: n-a băut-o altcineva decât din întâmplare; şi, cu toate că Barrois a murit, trebuia să moară Noirtier.

— În cazul acesta cum de nu a sucombat tatăl meu?

— Ţi-am mai spus într-o seară, în grădină, după moartea doamnei de Saint-Méran; pentru că trupul său e învăţat cu otrava aceasta; pentru că doza, neînsemnată pentru el, era ucigătoare pentru altcineva; pentru că, în sfârşit, nu ştie nimeni, nici măcar asasinul, că de un an de zile eu tratez cu brucină paralizia domnului Noirtier, în timp ce asasinul ştie şi s-a convins prin experienţă că brucina este o otravă violentă.

— Doamne! Doamne! murmură Villefort frământându-şi mâinile.

— Urmează drumul criminalului: îl ucide pe domnul de Saint-Méran.

— O, Doamne!

— Aş jura; simptomele care mi-au fost descrise se potrivesc cât se poate de bine cu cele ce am văzut personal.

Villefort nu se mai împotrivi, ci scoase un geamăt.

— Îl ucide pe domnul de Saint-Méran, repetă doctorul, o ucide pe doamna de Saint-Méran: o dublă moştenire.

Villefort îşi şterse sudoarea de pe frunte.

— Ascultă bine.

— Nu-mi scapă un cuvânt, unul singur, îngăimă Villefort.

— Domnul Noirtier, reluă domnul d'Avrigny cu glas neînduplecat, domnul Noirtier făcuse altădată un testament împotriva dumitale, împotriva familiei dumitale, în sfârşit, în favoarea săracilor; domnul Noirtier e cruţat, nu se mai aşteaptă nimic de la el. Dar abia şi-a distrus primul testament, abia a făcut un al doilea şi de teamă să nu facă, probabil, un al treilea, e lovit.