doctorul cu asprime.

Valentine îl privi mirată pe domnul d'Avrigny, îl sărută pe domnul Noirtier pe frunte şi ieşi.

În urma ei doctorul închise, posomorât, uşa.

— Doctore, uite, îşi revine, n-a fost decât un atac lipsit de importanţă.

Domnul d'Avrigny zâmbi cu un aer posomorât.

— Cum te simţi, Barrois? întrebă doctorul.

— Ceva mai bine, domnule.

— Poţi să bei paharul acesta de apă cu eter?

— Am să încerc, dar nu mă atingeţi.

— De ce?

— Pentru că mi se pare că, dacă m-aţi atinge măcar cu vârful degetului, mi-ar reveni accesul.

— Bea!

Barrois luă paharul, îl apropie de buzele învineţite şi-l goli aproape pe jumătate.

— Unde te doare? întrebă doctorul.

— Peste tot; simt parcă nişte crampe groaznice.

— Ai ameţeli?

— Da.

— Vâjâituri în ureche?

— Groaznice.

— Când te-a apucat?

— Adineauri.

— Repede?

— Ca fulgerul.

— Ieri, alaltăieri, n-ai avut nimic?

— Nimic.

— Somnolenţă? greutate?

— Nu.

— Ce-ai mâncat astăzi?

— Nu am mâncat nimic: am băut numai un pahar din limonada domnului, atâta tot.

Şi Barrois făcu din cap un semn pentru a-l arăta pe Noirtier care, nemişcat în jilţu-i, privea năpraznica scenă fără să piardă o mişcare, fără să-i scape un cuvânt.

— Unde e limonada? întreabă repede doctorul.

— În carafă, jos.

— Unde jos?

— În bucătărie.

— Vrei s-o aduc eu, doctore? întrebă Villefort.

— Nu, rămâi aici şi încearcă de-i dă bolnavului restul paharului cu apă.

— Dar limonada?

— Mă duc eu.

D'Avrigny făcu un salt, deschise uşa, se năpusti pe scara de serviciu şi fu cât pe aci s-o trântească pe doamna de Villefort care cobora de asemeni la bucătărie.

Ea scoase un strigăt.

D'Avrigny nu-i dădu atenţie; purtat de puterea unei singure idei, sări ultimele trei sau patru trepte, se repezi în bucătărie şi zări carafa goală pe trei sferturi, pe-o tavă.

Se năpusti asupra ei ca un vultur asupra prăzii sale.

Urcă gâfâind la parter şi reintră în cameră.

Doamna de Villefort urca şi ea încet pe scara care ducea la apartamentul ei.

— Carafa asta a fost aici? întrebă d'Avrigny.

— Da, domnule, doctor.

— Asta e limonada din care ai băut?

— Cred că da.

— Cum ţi s-a părut la gust?

— Un gust amar.

Doctorul turnă câteva picături de limonadă în podul palmei, le aspiră cu buzele şi, după ce-şi clăti gura aşa cum faci cu vinul pe care vrei să-l guşti, scuipă lichidul în cămin.

— E într-adevăr acelaşi, glăsui el. Aţi băut şi dumneavoastră, domnule Noirtier?

— Da, făcu bătrânul.

— Şi gustul vi s-a părut la fel de amar?

— Da.

— O, domnule doctor, m-apucă iar! strigă Barrois. Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă de mine!

Doctorul alergă la bolnav.

— Villefort, vezi dacă vine emeticul?

Villefort dădu buzna, strigând:

— Emeticul, emeticul a fost adus?

Nu răspunse nimeni. O înfricoşare profundă cuprinsese casa.

— Dacă aş avea un mijloc să-i insuflu aer în plămâni, spuse d'Avrigny privind în juru-i, poate că ar fi chip să previn asfixia. Dar nu am nimic.

— O, domnule, strică Barrois, mă lăsaţi să mor aşa, fără ajutor? Doamne, Doamne, îmi dau sufletul.

— O pană! o pană! ceru doctorul.

Zări una pe masă.

Încercă să introducă pana în gura bolnavului care, cuprins de convulsiuni, făcea sforţări zadarnice să vomite; fălcile erau însă aşa de încleştate încât pana nu putu să treacă.

Barrois era lovit de un atac nervos mai intens decât primul. Lunecase din jilţ şi înţepenise pe parchet.

Doctorul îl lăsă în prada accesului, neputând să-i aducă vreo uşurare şi se apropie de Noirtier.

— Cum vă simţiţi? îl întrebă el repede, cu glas şoptit; bine?

— Da.

— Cu stomacul uşor sau greu? uşor?

— Da.

— Ca atunci când luaţi pilula pe care v-o dau în fiecare duminică?

— Da.

— Barrois v-a preparat limonada?

— Da.

— Dumneavoastră l-aţi îndemnat să bea?

— Nu.

— Domnul de Villefort?

— Nu.

— Doamna?

— Nu.

— Atunci Valentine?

— Da.

Un suspin al lui Barrois, un căscat care făcea să-i trosnească oasele fălcilor, atraseră atenţia lui d'Avrigny: îl lăsă pe domnul Noirtier şi alergă la bolnav.

— Barrois, poţi să vorbeşti? întrebă doctorul.

Barrois îngăimă câteva cuvinte fără înţeles.

— Fă o sforţare, prietene.

Barrois redeschise ochii însângeraţi.

— Cine a făcut limonada?

— Eu.

— Ai adus-o stăpânului dumitale de îndată ce ai făcut-o?

— Nu.

— Ai lăsat-o undeva?

— La bucătărie; eram chemat.

— Cine a adus-o aici?

— Domnişoara Valentine.

D'Avrigny se lovi peste frunte.

— Doamne! Doamne! strigă Barrois simţind apropierea celui de al treilea acces.

— Nu se mai aduce o dată emeticul acela? strigă doctorul.

— Poftim un pahar preparat gata, spuse Villefort intrând.

— Preparat de cine?

— De farmacistul care a venit cu mine.

— Bea!

— Cu neputinţă, domnule doctor, e prea târziu: gâtlejul mi se strânge; mă înăbuş. O, inima mea! o capul meu... Ce iad... Mai sufăr mult aşa?

— Nu, nu, prietene, glăsui doctorul, în curând n-ai să mai suferi.

— A, vă înţeleg! exclamă nefericitul; Doamne, fie-ţi milă de mine!

Şi, scoţând un strigăt, căzu pe spate ca şi cum ar fi fost trăsnit.

D'Avrigny puse o mână pe inima lui, apropie de buze o oglindă.

— Ei, ce e? întrebă Villefort.

— Du-te la bucătărie şi spune să mi se aducă repede sirop de violete.

Villefort coborî îndată.

— Nu vă speriaţi, domnule Noirtier, glăsui d'Avrigny, îl duc pe bolnav într-altă cameră ca să-i iau sânge; într-adevăr, atacurile acestea sunt un spectacol groaznic.

Şi, apucându-l pe Barrois de subsuori, îl târî într-o cameră alăturată; dar, îndată după aceea, reintră la Noirtier să ia restul limonadei.

Noirtier închidea ochiul drept.

— Valentine, nu-i aşa? O vreţi pe Valentine? Voi spune să fie trimisă la dumneavoastră.

Villefort se înapoia. D'Avrigny îl întâlni pe coridor.

— Ce e? întrebă el.

— Vino încoa, spuse d'Avrigny.

Şi îl luă în cameră.

— Este tot leşinat? întrebă procurorul regal.

— E mort.

Villefort se trase trei paşi, îşi duse mâinile la cap şi, cu o compătimire sinceră:

— A murit aşa de repede? glăsui el privind cadavrul.

— Da, foarte repede, nu-i aşa? întrebă d'Avrigny; lucrul să nu te mire însă: domnul şi doamna de Saint-Méran au murit tot aşa de repede. O, se moare iute în casa dumitale, domnule de Villefort!

— Cum, exclamă, magistratul cu un accent de groază şi de consternare; revii la ideea aceea cumplită?

— Da, domnule, spuse d'Avrigny cu solemnitate; ea nu m-a părăsit un moment; şi ca să te încredinţez că de data aceasta nu mă înşel, ascultă, domnule de Villefort.

Villefort tremura convulsiv.

— E o otravă care ucide aproape fără să lase urmă. Cunosc otrava asta: am studiat-o în