— Adevărul e că mor de sete, spuse Barrois şi că aş bea cu poftă un pahar cu limonadă în sănătatea dumneavoastră.

— Bea şi vino numaidecât, glăsui Valentine.

Barrois luă tava şi, de îndată ce ajunse în coridor, fu văzut prin uşa pe care uitase s-o închidă, dând capul pe spate şi golind paharul umplut de Valentine.

Valentine şi Morrel îşi luau rămas-bun în prezenţa lui Noirtier, când se auzi răsunând pe scara lui Villefort soneria.

Era semnalul unei vizite.

Valentine se uită la pendulă.

— E douăsprezece, glăsui ea, astăzi e sâmbătă, bunicule şi cu siguranţă că vine doctorul.

Noirtier făcu semn că, de bună seamă, era doctorul.

— O să vină aci, e nevoie ca domnul Morrel să plece, nu-i aşa, bunicule?

— Da, răspunse bătrânul.

— Barrois! Barrois! vino încoace! strigă Valentine.

Glasul bătrânului servitor răspunse:

— Vin domnişoară.

— Barrois te va însoţi până la poartă, îi spuse Valentine lui Morrel; iar acum amin-teşte-ţi un lucru, domnule ofiţer: că bunul meu bunic te sfătuieşte să nu întreprinzi nimic de natură să primejduiască fericirea noastră.

— Am făgăduit că aştept şi voi aştepta, spuse Morrel.

În momentul acela Barrois intră.

— Cine a sunat? întrebă Valentine.

— Domnul doctor d'Avrigny, glăsui Barrois clătinându-se pe picioare.

— O, dar ce ai, Barrois? întrebă Valentine.

Bătrânul nu răspunse, se uita la stăpân cu ochi înfricoşaţi în timp ce, cu mâna crispată, căuta un sprijin pentru a se ţine pe picioare.

— Are să cadă! strigă Morrel.

Într-adevăr, tremurătura de care Barrois era cuprins sporea treptat- treptat, trăsăturile chipului, schimonosite de mişcările convulsive ale muşchilor feţei, vesteau un atac nervos cât se poate de grav.

Văzându-l pe Barrois tulburat, Noirtier îşi purta privirile de colo până colo, iar ochii lui, inteligenţi şi neliniştiţi, zugrăveau toate emoţiile care agită inima omului.

Barrois făcu câţiva paşi spre stăpânul său.

— O, Doamne, Doamne, ce am? glăsui el. Mi-e rău... nu mai văd. Ace de foc îmi trec prin cap. O, nu mă atingeţi, nu mă atingeţi!

Ochii deveneau holbaţi şi buimăciţi, capul se răsturna pe spate, în timp ce restul trupului înţepenea.

Valentine scoase un strigăt înspăimântat, Morrel o luă în braţe vrând parcă s-o apere de un pericol necunoscut.

— Domnule d'Avrigny! domnule d'Avrigny! ajutor! strigă Valentine cu glas înăbuşit.

Barrois se înturnă, făcu trei paşi de-a-ndăratelea, se împletici şi căzu la picioarele lui Noirtier, punând mâna pe genunchiul acestuia şi strigând:

— Stăpânul meu! bunul meu stăpân!

În momentul acela, atras de strigăte, domnul de Villefort se arătă în prag.

Morrel o lăsă pe Valentine aproape leşinată şi, fugind înapoi, se ascunse în ungherul camerei, unde dispăru dinapoia unei perdele.

Palid, ca şi când ar fi văzut un şarpe în faţa sa, privea cu ochi îngheţaţi spre nefericitul în agonie.

Noirtier clocotea de neastâmpăr şi de groază, sufletul său zbura în ajutorul bietului bătrân care îi era mai mult prieten decât servitor. Vedeai lupta cumplită dintre viaţă şi moarte pe fruntea lui, prin umflarea vinelor şi prin contractarea câtorva muşchi rămaşi vii în preajma ochilor.

Cu faţa crispată, cu ochii injectaţi de sânge, cu capul pe spate, Barrois zăcea bătând parchetul cu mâinile, în timp ce, dimpotrivă, picioarele-i ţepene păreau că mai degrabă se vor frânge decât se vor îndoi.

O spumă uşoară răsărea pe buze, gâfâia dureros.

Villefort rămase o clipă buimăcit, cu ochii fixaţi asupra tabloului care îi atrase privirile din momentul intrării sale în cameră.

Pe Morrel nu-l văzuse.

După o clipă de contemplare mută, în răstimpul căreia figura i se îngălbeni şi părul i se zbârli pe cap:

— Doctore! doctore! strigă el năpustindu-se spre uşă; vino! vino!

— Doamnă! doamnă! strigă Valentine chemându-şi mama vitregă şi izbindu-se de pereţii scării; vino, vino repede şi adu flaconul cu săruri!

— Dar ce e? întrebă vocea metalică şi reţinută a doamnei de Villefort.

— Oh, vino! vino!

— Unde e doctorul? strigă Villefort. Unde e?

Doamna de Villefort coborî încet; podeaua scârţâia sub paşii ei. Ţinea într-o mână batista cu care îşi ştergea faţa, iar în cealaltă un flacon cu săruri englezeşti.

Cea dintâi privire a ei, ajungând la uşă, fu pentru Noirtier al cărui chip, exceptând emoţia care era firească într-o asemenea împrejurare, trăda o sănătate neschimbată; privirea ei se întâlni cu a muribundului.

Se îngălbeni şi ochii îi alergară, putem spune, de la servitor la stăpân.

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, unde e doctorul? A intrat la dumneavoastră. Vedeţi bine, este o apoplexie; dacă i se ia sânge, e salvat.

— A mâncat ceva adineauri? întrebă doamna de Villefort ocolind întrebarea.

— Doamnă, spuse Valentine, nu a mâncat, dar a alergat mult în timpul dimineţii pentru a face un comision cu care îl însărcinase bunicul. Când s-a înapoiat, a băut numai un pahar cu limonadă.

— Aha; glăsui doamna de Villefort; dar de ce n-a băut vin? Limonada e foarte rea.

— O avea la îndemână în carafa bunicului; bietului Barrois îi era sete, astfel că a băut ce-a găsit.

Doamna de Villefort tresări. Noirtier o învălui în privirea lui profundă.

— Doamnă, vă întreb unde e domnul d'Avrigny? glăsui Villefort. Pentru numele lui Dumnezeu, răspundeţi!

— Se găseşte în camera lui Edouard care-i cam suferind, spuse doamna de Villefort neputând să ocolească la infinit răspunsul.

Villefort se repezi pe scară în căutarea lui.

— Fără îndoială că i se va lua sânge, spuse tânăra femeie dând Valentinei flaconul. Mă duc la mine, căci nu pot suporta vederea sângelui.

Şi îşi urmă bărbatul.

Morrel ieşi din ungherul întunecos unde se retrăsese şi unde nu fusese văzut de nimeni, într-atât de preocupaţi erau toţi.

— Pleacă repede, Maximilien, îi spuse Valentine şi aşteaptă să te chem. Du-te.

Morrel îl consultă pe Noirtier printr-un gest. Noirtier, care îşi păstrase tot calmul, îi făcu semn că da.

Apăsă mâna Valentinei pe inimă şi ieşi prin coridorul secret.

Villefort şi doctorul intrau în momentul acela prin uşa opusă.

Barrois începea să-şi vină în fire: criza trecuse, cuvintele reveneau tânguitoare, se ridică într-un genunchi.

D'Avrigny şi Villefort îl aşezară pe Barrois într-un jilţ.

— Ce porunceşti, doctore? întrebă Villefort.

— Să mi se aducă apă şi eter. Aveţi eter în casă?

— Da.

— Să mi se caute repede ulei de terebentină şi emetic.

— Imediat, spuse Villefort.

— Iar acum toată lumea să se retragă!

— Şi eu? întrebă Valentine cu sfială.

— Da, în special dumneata, domnişoară, glăsui