— Domnule Albert de Morcerf, spuse Beauchamp ridicându-se la rându-i, nu vă pot arunca pe fereastră decât peste trei săptămâni, adică peste douăzeci şi patru de zile şi nu aveţi dreptul să mă spintecaţi decât atunci. Ne aflăm în 29 august; deci, la 21 ale lunii septembrie. Până atunci este bine ― şi vă dau un sfat de gentilom ― să cruţăm lătrăturile dintre doi dulăi înlănţuiţi la distanţă.

Şi salutându-l cu gravitate pe tânăr, Beauchamp îi întoarse spatele şi trecu în tipografie.

Albert se răzbună pe un teanc de ziare pe care le împrăştie şfichiuindu-le cu cravaşa; plecă pe urmă, nu fără a întoarce capul de două sau trei ori spre uşa tipografiei.

În timp ce Albert dădea bice calului, după ce biciuise nevinovatele hârtii înnegrite, îl zări străbătând bulevardul pe Morrel care, cu nasul în vânt, cu ochii şi cu braţele degajate, trecea pe dinaintea băilor Chinois venind dinspre Porte Saint-Martin şi îndreptându-se spre Madeleine.

— Iată un om fericit! spuse el oftând.

Din întâmplare, Albert nu se înşela.

Capitolul V   Limonada

Într-adevăr, Morrel era fericit.

Domnul Noirtier îl chemase şi se grăbea aşa de mult să afle pentru ce, încât nu luase nici trăsură, încrezându-se mult mai mult în picioarele sale decât în picioarele unui cal de piaţă; plecase deci în goană, din strada Meslay şi se ducea în foburgul Saint-Honoré. Morrel mergea cu pas de sportiv, iar bietul Barrois se străduia să-l însoţească. Morrel avea treizeci şi unu de ani, Barrois şaizeci. Morrel era beat de dragoste, Barrois era însetat din cauza căldurii. Despărţiţi astfel prin interese şi vârstă, ambii bărbaţi semănau cu cele două linii ale unui triunghi: îndepărtate la bază, ele se împreună la vârf.

Vârful era Noirtier, care trimisese după Morrel, recomandându-i să vină grabnic, recomandaţie pe care Morrel o respecta întocmai, spre marea deznădejde a lui Barrois.

Când sosi, Morrel nu gâfâia măcar; dragostea dă aripi, dar Barrois, care de mult nu mai era îndrăgostit, se simţea lac de năduşeală.

Bătrânul servitor îl introduse pe Morrel prin uşa particulară, închise uşa cabinetului şi, curând, un foşnet de rochie pe parchet anunţă vizita Valentinei.

Valentine era încântătoare în veşmintele ei de doliu.

Visul devenea aşa de plăcut, încât Morrel aproape că s-ar fi lipsit să mai stea de vorbă cu Noirtier; dar jilţul bătrânului hurui în curând pe parchet, astfel că intră.

Noirtier primi cu o privire binevoitoare mulţumirile lui Morrel pentru minunata intervenţie care îi salvase, pe Valentine şi pe el, din ghearele deznădejdii. Apoi privirea lui Morrel o provocă pe fată, care, sfioasă, stând de o parte, aştepta să fie silită să vorbească.

Noirtier o privi la rându-i.

— Să spun cele ce m-ai obligat? întrebă ea.

— Da, făcu Noirtier.

— Domnule Morrel, spuse atunci Valentine adresându-se tânărului care o mistuia din ochi, bunul meu bunic Noirtier avea o mulţime de lucruri să vă spună şi pe care mi le-a spus mie în ultimele trei zile. Astăzi a trimis după dumneavoastră să vi le repet; vi le voi repeta deci, deoarece m-a ales ca interpretă, fără să schimb un cuvânt.

— O, ascult cu multă nerăbdare! răspunse tânărul; vorbiţi, domnişoară, vorbiţi.

Valentine îşi coborî ochii: sfială care îl încântă pe Morrel. Valentine nu era slabă decât în momente de fericire.

— Bunicul vrea să plece din casa aceasta, spuse ea. Barrois îi caută acum un apartament convenabil.

— Dar dumneata, domnişoară, glăsui Morrel, dumneata care eşti aşa de dragă şi de necesară domnului Noirtier?

— Eu nu-l voi părăsi pe bunicul meu, declară fata, e lucru stabilit între el şi mine. Apartamentul meu va fi lângă al său. Ori voi avea consimţământul domnului de Villefort ca să stau cu bunicul Noirtier, ori mi-l va refuza: în primul caz, plec de pe acum; în al doilea, aştept majoratul meu care se va împlini peste zece luni. Atunci am să fiu liberă, voi avea o situaţie independentă, şi...

— Şi? întrebă Morrel.

— Şi cu autorizaţia bunului meu bunic îmi voi respecta făgăduiala pe care v-am făcut-o.

Valentine rosti aşa de încet ultimele cuvinte, încât Morrel nu le-ar fi putut auzi dacă n-o asculta cu încordare.

— Nu-i aşa că am exprimat gândurile dumitale, bunicule? adăugă Valentine adresându-se lui Noirtier.

— Da, făcu bătrânul.

— Când voi fi la bunicul meu, adaugă Valentine, domnul Morrel va putea să mă vadă în prezenţa bunicului şi vrednicului meu protector. Dacă legătura pe care inimile noastre, neştiutoare poate, sau capricioase, începuseră s-o formeze, pare convenabilă şi oferă garanţii de viitoare fericire existenţei noastre (se zice că inimile înflăcărate de obstacole se răcesc atunci când capătă siguranţă) atunci domnul Morrel va putea să mă ceară, îl voi aştepta.

— O, exclamă Morrel ispitit să îngenuncheze în faţa bătrânului ca în faţa lui Dumnezeu, în faţa Valentinei ca în faţa unui înger, ― o, ce-am făcut în viaţă pentru a merita atâta fericire?!

— Până atunci, continuă fata cu glasul ei inocent şi sever, vom respecta convenienţele, voinţa părinţilor noştri, cu condiţia ca această voinţă să nu tindă a ne despărţi pentru totdeauna; într-un cuvânt şi repet cuvântul nostru pentru că spune totul: vom aştepta.

— Iar eu vă jur, domnule, glăsui Morrel, că voi îndeplini jertfele impuse de acest cuvânt, nu cu resemnare, ci cu fericire.

— Aşadar, continuă Valentine cu o privire care fu un balsam pentru inima lui Maximilien, să nu mai faci imprudenţe, prietene, să n-o compromiţi pe aceea care, cu începere de astăzi, se consideră sortită să poarte cu neprihănire şi demnitate numele dumitale.

Morrel îi apăsă mâna pe inimă.

Noirtier îi privea pe amândoi cu dragoste. Barrois, care rămăsese în fundul camerei, ca unul căruia n-are ce să i se ascundă, zâmbea ştergându-şi broboanele de apă de pe fruntea pleşuvă.

— Vai ce cald îi este bunului Barrois! glăsui Valentine.

— Pentru că am alergat straşnic, domnişoară, spuse Barrois, recunosc însă că domnul Morrel gonea şi mai repede decât mine.

Noirtier arată din ochi o tavă pe care se aflau o carafă cu limonadă şi un pahar. Ceea ce lipsea din carafă băuse Noirtier cu o jumătate de ceas mai înainte.

— Haide, dragă Barrois, îndrăzneşte,