— Tu, o rectificare? în legătură cu ce, Albert? Dar ia loc.

— Mulţumesc, răspunse Albert pentru a doua oară, cu un semn uşor din cap.

— Explică-mi.

— O rectificare cu privire la un fapt care atinge onoarea unui membru al familiei mele.

— Hei, dar ce fapt? întrebă Beauchamp uimit. Nu se poate.

— Faptul care v-a fost scris din Ianina.

— Din Ianina?

— Da, din Ianina. Nu zău, ai aerul că nu ştii ce mă aduce la tine?

— Pe onoarea mea... Baptist, un ziar de ieri! strigă Beauchamp.

— Nu-i nevoie, ţi-l dau pe-al meu.

Beauchamp citi bolborosind:

"Ni se scrie din Ianina" etc, etc.

— Înţelegi că faptul este grav, spuse Morcerf după ce Beauchamp termină.

— Aşadar, ofiţerul acesta este rudă cu tine? întrebă ziaristul.

— Da, glăsui Albert roşind.

— Şi ce vrei să fac pentru a-ţi fi agreabil? întrebă Beauchamp cu blândeţe.

— Aş vrea, dragă Beauchamp, să retractezi faptul.

Beauchamp îl privi pe Albert cu o luare-aminte care anunţa, desigur, multă bunăvoinţă.

— Chestia o să ne atragă într-o lungă discuţie, spuse el, căci întotdeauna o retractare este un lucru grav. Ia loc, să recitesc rândurile acestea.

Albert se aşeză şi Beauchamp reciti cu mai multă atenţie decât prima dată rândurile incriminate de prietenul său.

— Ei vezi? spuse Albert, cu ton răspicat, aspru chiar, a fost insultat în ziarul tău cineva din familia mea şi vreau o retractare.

— Vrei...

— Da vreau.

— Dă-mi voie să-ţi spun că nu eşti deloc parlamentar, dragă viconte.

— Nu vreau să fiu, răspunse tânărul ridicându-se; pretind retractarea unui fapt pe care l-ai enunţat ieri şi o voi obţine. Mi-eşti de-ajuns de prieten, continuă Albert cu buzele strânse, văzând că, la rându-i, Beauchamp începea să-şi înalţe capul trufaş; mi-eşti îndeajuns prieten şi ca atare mă cunoşti; nădăjduiesc că, îndeajuns, pentru a înţelege stăruinţa mea în împrejurarea aceasta.

— Morcerf, cu cuvinte ca acelea pe care le-ai rostii adineauri mă vei face să uit că-ţi sunt prieten... Dar să nu ne supărăm, sau, cel puţin, nu încă... Eşti neliniştit, iritat, jignit... Spune-mi, care rudă se numeşte Fernand?

— Pur şi simplu tatăl meu, glăsui Albert, domnul Fernand Mondego, conte de Morcerf, un militar bătrân care a văzut douăzeci de câmpuri de bătaie şi ale cărui nobile cicatrice ar vrea unii să le acopere cu noroiul murdar din şanţuri.

— Tatăl tău? întrebă Beauchamp, atunci se schimbă lucrul. Îţi înţeleg indignarea, dragă Albert... Să mai citim o dată...

Şi reciti nota, apăsând de data asta asupra fiecărui cuvânt.

— Dar unde vezi că Fernand din gazetă e părintele tău? întrebă Beauchamp.

— Nicăieri, ştiu bine, însă vor vedea alţii. De aceea vreau ca faptul să fie dezminţit.

La auzul cuvântului vreau, Beauchamp îşi ridică ochii asupra lui Morcerf şi, coborându-i aproape numaidecât, rămase o clipă îngândurat.

— Beauchamp, nu-i aşa că vei dezminţi faptul? repetă Morcerf cu furie crescândă, deşi tot reţinută.

— Da, spuse Beauchamp.

— Bravo! exclamă Albert.

— Dar după ce mă voi încredinţa că faptul este fals.

— Cum?

— Da, chestia merită să fie lămurită şi am s-o lămuresc.

— Dar ce vezi dumneata nelămurit în toate acestea, domnule? întrebă Albert scos din fire. Dacă nu crezi că e vorba de părintele meu, spune-mi numaidecât; dacă crezi că e el, arată-mi temeiul acestei păreri.

Beauchamp îl privi pe Albert cu zâmbetu-i caracteristic, care ştia să capete nuanţa tuturor pasiunilor.

— Domnule, glăsui el, pentru că acum vorbesc cu un domn, dacă aţi venit să-mi cereţi explicaţii, trebuia să-mi spuneţi de la început, iar nu să-mi vorbiţi despre prietenie şi despre alte lucruri de natura acelora pe care am răbdarea să le ascult de o jumătate de ceas. Vom merge prin urmare de acum încolo pe terenul acesta!

— Da, dacă nu retractaţi calomnia infamă!

— Un moment! Fără ameninţări, vă rog, domn Mondego, viconte de Morcerf, nu le sufăr de la nimeni şi cu atât mai puţin de la prieteni. Vreţi deci să dezmint ştirea cu privire la colonelul Fernand, ştire cu privire la care, pe onoarea mea, nu am nici un amestec?

— Da, vreau! spuse Albert a cărui minte începea să se tulbure.

— Altminteri, ne vom bate? continuă Beauchamp cu acelaşi calm.

— Da! declară Albert ridicând glasul.

— Bine! iată răspunsul meu, scumpe domn: ştirea nu a fost publicată de mine, n-o cunoşteam, dar, prin intervenţia dumneavoastră, mi-aţi atras atenţia asupra ei şi nu mai pot s-o uit, ea va rămâne deci până când va fi dezminţită sau confirmată de cei în drept.

— Domnule, spuse Albert ridicându-se, voi avea deci onoarea să vă trimit martorii mei, veţi discuta cu ei locul şi armele.

— Perfect, scumpe domn.

— Iar diseară, dacă vroiţi, sau cel mai târziu mâine ne vom întâlni.

— A, nu! Voi fi pe teren când va trebui şi, după părerea mea (am dreptul să o formulez deoarece eu primesc provocarea) şi, după părerea mea zic, ora nu e încă venită. Ştiu că mânuiţi foarte bine spada; întrucâtva o mânuiesc şi eu; ştiu că nimeriţi trei semne din şase; cam la fel nimeresc şi eu; ştiu că un duel între noi va fi un duel serios, deoarece dumneavoastră aveţi curaj şi deoarece... am şi eu... Nu vreau deci să mă expun a vă ucide sau a fi ucis fără motiv. La rându-mi voi pune eu chestiunea şi o voi pune ca-te-go-ric.

Ţineţi aşa de mult la o retractare încât sunteţi gata să mă ucideţi dacă n-o fac, deşi v-am spus, deşi vă repet, deşi vă afirm pe cuvânt de onoare că nu cunoşteam faptul, deşi vă declar, în sfârşit, că e cu neputinţă ca altcineva afară de dumneavoastră să-l bănuiască pe domnul conte de Morcerf sub numele de Fernand?

— Ţin absolut.

— Ei bine, scumpe domn, consimt să mă bat cu dumneavoastră, dar vreau un răgaz de trei săptămâni; peste trei săptămâni vă voi spune: da, ştirea este falsă, o rectific; sau: da, ştirea este adevărată şi scot săbiile din teacă sau pistoalele din toc, după cum vreţi.

— Trei săptămâni? exclamă Albert. Dar trei săptămâni sunt trei veacuri, în răstimpul cărora mă simt dezonorat.

— Dacă mi-aţi fi prieten, v-aş fi spus: răbdare, prietene; aţi devenit duşmanul meu şi vă spun: ce-mi pasă mie, domnule?

— Bine, fie peste trei săptămâni! spuse Morcerf. Gândiţi-vă însă că,