— Tocmai aci e perfidia: timpul a fost lăsat să treacă şi apoi se revine astăzi asupra unor evenimente uitate, pentru a stârni un scandal care poate să întunece o situaţie înaltă. Ei bine, eu, moştenitorul numelui părintelui meu, nu vreau ca asupra acestui nume să plutească umbra unei îndoieli. Îi voi trimite lui Beauchamp, al cărui ziar a publicat nota, doi martori şi el va retracta.

— Beauchamp nu va retracta nimic.

— Atunci ne vom bate.

— Nu, nu vă veţi bate căci îţi va răspunde că erau, poate, în armata greacă, cincizeci de ofiţeri cu numele de Fernand.

— Ne vom bate în ciuda acestui răspuns. Vreau să dispară orice bănuială... Tatăl meu, un soldat aşa de nobil, cu o carieră aşa de ilustră...

— Sau el va publica: "Suntem îndreptăţiţi să credem că acest Fernand nu are nimic comun cu domnul conte de Morcerf al cărui nume de botez e tot Fernand".

— Am nevoie de o retractare completă, nu mă voi mulţumi cu aceasta.

— Şi îi vei trimite martori?

— Da.

— Faci rău.

— Aceasta înseamnă că-mi refuzaţi serviciul pe care veneam să vi-l cer.

— O, dumneata cunoşti teoria mea în privinţa duelului, ţi-am făcut profesia mea de credinţă la Roma, îţi aminteşti?

— Cu toate acestea, dragă conte, v-am găsit adineauri în exerciţiul unei îndeletniciri care nu se prea armonizează cu teoria.

— Pentru că, scumpe prieten, înţelegi, omul nu trebuie să fie exclusivist. Când trăim printre nebuni e nevoie să învăţăm a fi nebuni. Dintr-un moment într-altul vreun trăsnit, care nu va avea motive mai îndreptăţite să-mi caute gâlceavă decât ai dumneata să cauţi gâlceavă lui Beauchamp, va veni la mine pentru cine ştie ce nerozie, sau îmi va trimite martori, sau mă va insulta într-un loc public: ei bine, pe smintitul acesta va trebui să-l ucid.

— Admiteţi deci că vă veţi bate?

— Bineînţeles!

— Atunci de ce vreţi ca eu să nu mă bat?

— Nu spun că nu trebuie să te baţi, spun numai că un duel este un lucru grav, asupra căruia trebuie să meditezi.

— El a meditat insultându-mi părintele?

— Dacă n-a meditat şi îţi mărturiseşte aceasta, nu trebuie să-i porţi pică.

— O, dragă conte, sunteţi prea indulgent!

— Şi dumneata prea riguros. Uite, presupun... Ascultă bine, presupun... n-ai să te superi de cele ce-ţi voi spune?

— Ascult.

— Presupun că faptul relatat este adevărat...

— Un fiu nu trebuie să admită o atare supoziţie cu privire la onoarea părintelui său.

— Ei, Doamne, trăim într-o vreme când se admit atâtea...

— Acesta este viciul epocii.

— Ai pretenţia s-o reformezi?

— Da, întrucât mă priveşte.

— O, ce categoric eşti, dragul meu!

— Aşa sunt eu.

— Eşti inaccesibil sfaturilor bune?

— Nu, când ele vin de la un prieten.

— Mă consideri prietenul dumitale?

— Da.

— Ei bine, înainte de a trimite martori lui Beauchamp, informează-te.

— La cine?

— Uite, la Haydée, de exemplu.

— Să amestec o femeie în chestia aceasta? Ce poate ea să facă?

— Să-ţi declare că părintele dumitale n-are nicio vină în înfrângerea sau în moartea părintelui ei, de exemplu, sau să te lămurească în privinţa aceasta dacă, întâmplător, părintele ar fi avut nenorocirea...

— V-am mai spus, dragă conte, că n-aş putea admite o atare supoziţie.

— Refuzi deci mijlocul acesta?

— Îl refuz.

— Absolut?

— Absolut.

— În cazul acesta, încă un sfat.

— Fie, dar ultimul.

— Nu-l vrei?

— Dimpotrivă, îl cer.

— Nu trimite martori lui Beauchamp.

— Cum?

— Du-te dumneata singur.

— E contrar tuturor regulilor.

— Cazul dumitale e în afara cazurilor obişnuite.

— Dar de ce să mă duc eu?

— Pentru că, astfel, chestiunea rămâne între dumneata şi Beauchamp.

— Explicaţi-mi.

— Bineînţeles. Dacă Beauchamp e dispus să retracteze, trebuie să-i laşi meritul bunăvoinţei: retractarea va fi făcută. Dacă, dimpotrivă, refuză, vei avea timp să amesteci doi străini în taina dumitale.

— Nu vor fi doi străini, vor fi doi prieteni.

— Prietenii de astăzi sunt duşmanii de mâine.

— Ei nu...

— Dovadă Beauchamp.

— Prin urmare...

— Prin urmare, îţi recomand prudenţă.

— Aşadar, credeţi că e bine să mă duc eu însumi la Beauchamp?

— Da.

— Singur?

— Singur. Când vrei să obţii ceva de la amorul propriu al unui om, trebuie să-i cruţi amorului propriu al acestui om până şi aparenţa suferinţei.

— Îmi pare că aveţi dreptate.

— În sfârşit!

— Mă voi duce singur.

— Du-te, dar ai face mai bine dacă nu te-ai duce deloc.

— Cu neputinţă.

— Bine, du-te, va fi în orice caz mai bine decât ce vroiai să faci.

— Dar, în cazul când, în ciuda tuturor precauţiunilor mele şi a tuturor procedeelor, am un duel, îmi veţi servi de martor?

— Dragă viconte, spuse Monte-Cristo cu o gravitate supremă, ţi-ai dat seama desigur că, atunci când era nevoie, am fost cu totul al dumitale, dar serviciul ce-mi ceri iese din cercul acelora pe care ţi le pot face.

— De ce?

— Poate că vei ştii într-o zi.

— Dar până atunci?

— Îţi cer indulgenţă pentru secretul meu.

— Bine. Voi lua pe Franz şi pe Château-Renaud.

— Admirabil, ia pe Franz şi pe Château-Renaud.

— Dar, în sfârşit, dacă mă bat, îmi veţi da o mică lecţie de spadă sau pistol?

— Nu, e un lucru de asemeni imposibil.

— Ciudat om sunteţi! Aşadar, nu vreţi să aveţi nici un amestec?

— Absolut nici unul.

— Atunci să nu mai vorbim. Cu bine, conte.

— Cu bine, viconte.

Morcerf îşi luă pălăria şi ieşi.

Îşi regăsi la poartă cabrioleta şi, înfrânându-şi cât putu mânia, se duse la Beauchamp. Beauchamp era la gazetă, se afla într-un cabinet sumbru şi prăfuit, aşa cum sunt birourile ziarelor.

Îi fu anunţat Albert de Morcerf. Ceru să i se repete de două ori anunţarea, apoi, neconvins încă, strigă:

— Intră.

Albert se arătă. Beauchamp scoase o exclamaţie văzându-l pe prietenul său cum calcă stângaci peste teancurile de hârtie şi peste ziarele de toate mărimile care acopereau nu parchetul, ci podeaua roşie a biroului său.

— Pe aci, pe aci, dragă Albert, spuse el întinzând mâna tânărului; ce dracu te aduce? Te-ai rătăcit cumva? Ori vii pur şi simplu să mă chemi la dejun? Caută de găseşte un scaun; uite colo, lângă planta aceea, doar ea îmi aminteşte că există pe lume foi ce nu sunt foi de hârtie.

— Beauchamp, spuse Albert, vin să-ţi vorbesc despre ziarul tău.

— Tu Morcerf? ce doreşti?

— O