trecu dispreţuitor peste primul articol şi, ajungând la fapte diverse, se opri cu zâmbetu-i răutăcios asupra unei note care începea cu cuvintele:

Ni se scrie din Ianina.

— Bun, spuse el după ce îl citi, iată un articolaş asupra colonelului Fernand care, după toate probabilităţile, mă va scuti să dau domnului conte de Morcerf explicaţii.

În momentul acela, adică la nouă dimineaţa, Albert de Morcerf, îmbrăcat în negru, încheiat cu grijă, cu mersul agitat şi cu vorba răspicată, se înfăţişa la casa din Champs-Elysées.

— Domnul conte a ieşit acum vreo jumătate de ceas, spuse portarul.

— L-a luat şi pe Baptistin? întrebă Morcerf.

— Nu, domnule viconte.

— Cheamă-l pe Baptistin, vreau să-i vorbesc.

Portarul se duse după valet, şi, în clipa următoare, veni cu el.

— Prietene, îţi cer iertare pentru indiscreţia mea, spuse Albert, dar am vrut să te întreb dacă într-adevăr stăpânul dumitale a ieşit.

— Da, domnule, spuse Baptistin.

— Chiar pentru mine?

— Ştiu cât de bucuros este stăpânul meu să primească pe domnul şi m-aş păzi să-l confund pe domnul cu ceilalţi.

— Ai dreptate, căci trebuie să-i vorbesc într-o chestiune serioasă. Crezi că se va înapoia târziu?

— Nu, căci a comandat dejunul pentru orele zece.

— Bine, voi face o plimbare pe Champs-Elysées şi la zece voi fi aici. Dacă domnul conte soseşte înaintea mea, spune-i că îl rog să aştepte.

— Domnul poate fi sigur că n-am să uit.

Albert lăsă la poarta contelui trăsurica de piaţă pe care o luase şi plecă la plimbare pe jos.

Trecând prin dreptul Aleei Văduvelor, i se păru că recunoaşte caii contelui staţionând la poarta tirului lui Gosset; se apropie şi, după ce recunoscu caii, îl recunoscu şi pe vizitiu.

— Domnul conte este la tir? îl întrebă Morcerf.

— Da, domnule, răspunse vizitiul.

Într-adevăr, răsunară câteva împuşcături în timpul cât Morcerf se afla în împrejurimile tirului.

Intră.

În grădiniţă stătea servitorul.

— Iertaţi-mă, spuse acesta, dar domnul viconte e rugat să aştepte o clipă.

— De ce, Philippe? întrebă Albert care, fiind un client al tirului, se mira de obstacolul acesta neînţeles.

— Pentru că persoana care se exersează în momentul de faţă închiriază tirul numai pentru ea şi nu trage niciodată faţă de alţii.

— Nici faţă de dumneata, Philippe?

— Precum vedeţi, domnule, stau la uşa gheretei mele.

— Şi cine îi încarcă pistoalele?

— Servitorul lui.

— Un nubian?

— Un negru.

— El e.

— Îl cunoaşteţi pe senior?

— Pentru el am venit, mi-e prieten.

— Atunci se schimbă lucrul. Mă duc să-i dau de veste.

Şi împins de propria-i curiozitate, Philippe intră în şopronul de scânduri. În clipa următoare, Monte-Cristo apăru în prag.

— Iertaţi-mă că vă urmăresc până aici, dragă conte, spuse Albert, vă spun însă din capul locului că nu oamenii dumneavoastră sunt de vină şi că singurul indiscret sunt eu însumi. M-am înfăţişat la dumneavoastră; mi s-a spus că aţi plecat la plimbare, dar că vă veţi înapoia la zece pentru dejun. M-am plimbat şi eu, aşteptând să se facă orele zece şi plimbându-mă, am zărit caii şi trăsura dumneavoastră.

— Cuvintele dumitale îmi dau speranţa că vii să dejunezi cu mine.

— Nu, mulţumesc, nu e vorba de dejun la ora aceasta; poate că vom dejuna mai târziu, dar într-o societate neplăcută.

— Ce naiba tot îmi spui?

— Dragul meu, mă bat astăzi.

— Dumneata? şi de ce?

— Aşa, ca să mă bat.

— Da, înţeleg, dar din ce cauză? Oamenii se bat pentru tot soiul de lucruri.

— Pentru onoare.

— A, este serios!

— Aşa de serios încât vin să vă rog să-mi faceţi un serviciu.

— Ce serviciu?

— Acela de a fi martorul meu.

— În cazul acesta lucrul devine grav, să nu mai vorbim nimic aci şi să ne întoarcem la mine. Ali, dă-mi apă.

Contele îşi sumese mânecile şi trecu în micul vestibul ce precedă tragerile şi unde trăgătorii se spală de obicei pe mâini.

— Poftiţi, domnule viconte, şopti Philippe, veţi vedea ceva nostim.

Morcerf intră. În loc de semne erau lipite cărţi de joc pe placă.

Lui Morcerf i se păru de departe că jocul era complet, adică de la as până la zece.

— Ah, jucaţi pichet? întrebă Albert.

— Nu, spuse contele, mă pregăteam să compun un joc de cărţi.

— Cum adică?

— Da, ceea ce vezi dumneata sunt cărţi de aşi şi doi; gloanţele mele au făcut însă dintr-însele cărţi de trei, cinci, şapte, opt, nouă şi zece.

Albert se apropie.

Într-adevăr, gloanţele înlocuiseră, cu linii perfect exacte şi cu distanţe perfect egale, semnele absente, găurind cartonul acolo unde el ar fi trebuit să fie colorat. Îndreptându-se spre placă, Morcerf culese şi două sau trei rândunele care făcuseră imprudenţa de a trece în bătaia pistolului şi pe care contele le doborâse.

— Drace! exclamă Morcerf.

— Ce vrei, dragă viconte? glăsui Monte-Cristo ştergându-şi mâinile cu prosopul adus de Ali, e nevoie să-mi umplu clipele de trândăvie; dar vino, te aştept.

Urcară amândoi în cupeul lui Monte-Cristo şi peste câteva clipe ajunseră la poarta cu No.30.

Monte-Cristo îl conduse pe Morcerf în cabinet şi îi arătă un scaun. Se aşezară.

— Acum să vorbim în linişte, spuse contele.

— Precum vedeţi, sunt perfect liniştit.

— Cu cine vrei să te baţi?

— Cu Beauchamp.

— Cu un prieten?

— Totdeauna cu prietenii ne batem.

— Dar e nevoie de un motiv.

— Am unul.

— Ce ţi-a făcut?

— Motivul există într-un ziar de aseară... Însă, poftim, citiţi.

Albert întinse lui Monte-Cristo o gazetă unde acesta citi următoarele:

 

"Ni se scrie din Ianina:

Un fapt necunoscut până acum sau, cel puţin, inedit, ni se aduce la cunoştinţă: castelele care apărau oraşul au fost predate turcilor de un ofiţer francez în care vizirul Ali-Tebelin îşi pusese toată încrederea şi pe care îl chema Fernand".

 

— Ei, ce vezi în asta ceva care să te supere? întrebă Monte-Cristo.

— Cum ce văd?

— Da. Ce-ţi pasă dumitale că un ofiţer cu numele Fernand a predat castelele din Ianina?

— Îmi pasă, deoarece tatăl meu, contele de Morcerf, se numeşte Fernand.

— Şi tatăl dumitale îl servea pe Ali-Paşa.

— Lupta adică pentru independenţa grecilor, aci e calomnia.

— O, dragă viconte, să vorbim cu judecată!

— Nici eu nu vreau mai mult.

— Spune-mi, te rog: cine dracu ştie în Franţa că ofiţerul Fernand e una şi aceeaşi persoană cu contele de Morcerf şi cine se ocupă acum de Ianina, care a fost cucerită, îmi pare, la