De aceea Morcerf se oprise la jumătatea frazei.

— Ce cuvinte, domnule conte? întrebă bancherul ca şi cum căuta zadarnic, în minte, explicaţia vorbelor generalului.

— O, spuse contele, eşti formalist, scumpe domn şi îmi reaminteşti că ceremonialul trebuie să se facă după toate ritualurile. Foarte bine. Iartă-mă; deoarece nu am decât un fiu şi deoarece mă gândesc pentru prima oară să-l însor, sunt încă stângaci: prin urmare mă execut.

Şi, cu un zâmbet forţat, Morcerf se ridică, făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Danglars şi îi spuse:

— Domnule baron, am onoarea să cer mâna domnişoarei Danglars, fiica dumneavoastră, pentru fiul meu, vicontele Albert de Morcerf.

Dar, în loc să primească aceste cuvinte cu aprobarea la care Morcerf era îndreptăţit să nădăjduiască, Danglars îşi încruntă sprâncenele şi, fără să-l poftească pe conte, care rămăsese în picioare, să ia loc, îi spuse:

— Domnule conte, înainte de a vă răspunde aş avea nevoie să reflectez.

— Să reflectaţi? întrebă Morcerf tot mai uimit, n-aţi avut vreme să reflectaţi de aproape opt ani de când vorbim despre căsătoria aceasta?

— Domnule conte, spuse Danglars, se întâmplă în fiecare zi lucruri care ne silesc să revenim asupra reflecţiilor noastre.

— Cum adică? întrebă Morcerf, nu te mai înţeleg, baroane.

— Vreau să spun domnule că, în ultimele cincisprezece zile, împrejurări noi...

— Dă-mi voie, glăsui Morcerf, jucăm o comedie, sau nu?

— Ce-i aia comedie?

— Da, să ne explicăm categoric.

— Nici eu nu vreau altceva.

— L-ai văzut pe domnul de Monte-Cristo?

— L-am văzut foarte des, glăsui Danglars, e unul dintre prietenii mei.

— Ei bine, când l-ai văzut în ultimul timp, i-ai spus că eu păream uituc, nehotărât în legătură cu căsătoria.

— Adevărat.

— Ei bine, iată-mă. Precum vezi, nu sunt nici uituc, nici nehotărât, deoarece vin să te oblig să-ţi ţii făgăduiala.

Danglars nu răspunse.

— Ţi-ai schimbat aşa de repede părerea, adăugă Morcerf, ori ai provocat cererea mea doar pentru plăcerea de a mă umili?

Danglars înţelese că dacă discuţia va continua pe tonul de până atunci, lucrurile s-ar putea schimba în rău pentru el.

— Domnule conte, sunteţi de bună seamă, cu drept cuvânt, surprins de rezerva mea, înţeleg, de aceea vă rog să credeţi că eu, cel dintâi, sunt mâhnit, credeţi-mă, că ea îmi este impusă de împrejurări grave.

— Astea-s vorbe în vânt, scumpe domn şi cu care s-ar putea mulţumi primul venit, spuse contele, dar contele de Morcerf nu e primul venit şi când un om ca el vine la alt om să-i aducă aminte de cuvântul dat, iar omul acesta nu îşi ţine cuvântul, are dreptul să pretindă a i se da măcar o justificare întemeiată.

Danglars era laş, dar nu vroia să pară: fu jignit de tonul lui Morcerf.

— De aceea justificarea întemeiată nu îmi lipseşte, replică el.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Că am justificarea aceasta, dar că îmi vine greu s-o arăt.

— Înţelegeţi totuşi, spuse Morcerf, că nu mă mulţumesc cu reticenţele dumneavoastră. În orice caz, un lucru îmi pare limpede: acela că refuzaţi rudenia cu mine.

— Nu, domnule, glăsui Danglars, amân doar hotărârea.

— Nu aveţi totuşi pretenţia, presupun, de a crede că accept capriciile d-voastră până la a aştepta în linişte şi cu umilinţă revenirea bunei dispoziţii.

— În cazul acesta, domnule conte, dacă nu puteţi aştepta, e preferabil să considerăm proiectele noastre ca neavenite.

Contele îşi muşcă buzele până la sânge. Ca să nu izbucnească, aşa cum superbul şi iritabilul său caracter îl îndemna, înţelegând că în împrejurarea de faţă s-ar pune într-o situaţie ridicolă, pornise spre uşa salonului. Dar, deodată, îşi luă seama şi reveni.

Pe fruntea lui trecuse un nor, lăsând în locul orgoliului ofensat urma unei nelinişti vagi.

— Dragă Danglars, spuse el, ne cunoaştem de multă vreme şi deci se cuvine să avem anumite menajamente unul pentru celălalt. Îmi eşti dator o explicaţie, cel puţin aceea de a şti cărei nenorocite întâmplări datorează fiul meu pierderea bunelor dumitale intenţii faţă de el.

— N-am nimic personal cu vicontele, iată tot ce îţi pot spune, domnule, răspunse Danglars care devenea iarăşi impertinent văzând că Morcerf se îmblânzea.

— Dar cu cine? întrebă cu voce alterată Morcerf, a cărui frunte deveni palidă.

Danglars, căruia nu-i scăpa nimic, fixă asupra lui o privire mai sigură decât de obicei.

— Mulţumeşte-mi că nu-ţi explic mai mult, spuse el.

Un tremur nervos, care se datora fără îndoială unei mânii reţinute, îl zgâlţâia pe Morcerf.

— Am dreptul, răspunse el cu o sforţare violentă, am de gând să pretind o explicaţie; ai ceva împotriva doamnei de Morcerf? nu este de ajuns averea mea? e vorba de opiniile mele care fiind contrarii celor ale dumitale...

— Nimic din toate astea, domnule, spuse Danglars; n-aş avea nici o scuză, deoarece m-am angajat cunoscându-le. Nu, nu mai căuta, sunt ruşinat că te oblig să-ţi faci acest examen de conştiinţă, crede-mă, să ne oprim aci. Să luăm termenul mijlociu care nu e nici ruptură, nici angajament. În definitiv nu văd graba. Fiica mea are şaptesprezece ani, fiul dumitale douăzeci şi unu. Cât va ţine popasul nostru timpul va merge singur, va lămuri evenimentele, lucrurile care par întunecate în ajun sunt uneori prea limpezi a doua zi; tot aşa, câteodată, cad într-o zi cele mai crude calomnii.

— Ai spus calomnii, domnule? exclamă Morcerf îngălbenindu-se. Sunt calomniat?

— Domnule conte, îţi spun că nu ne explicăm.

— Aşadar, domnule, sunt obligat să sufăr cu linişte refuzul dumitale?

— Care e cu deosebire penibil pentru mine, domnule. Da, mai penibil pentru mine decât pentru dumneata, căci contam pe onoarea înrudirii cu dumneata şi o căsătorie zădărnicită pricinuieşte totdeauna mai mult rău logodnicei decât logodnicului.

— Bine, domnule, să nu mai vorbim, spuse Morcerf. Şi, mototolindu-şi mănuşile cu furie, ieşi din apartament.

Danglars constată că nici un moment Morcerf nu a cutezat să întrebe dacă din cauza lui, a lui Morcerf, îşi retrăgea Danglars cuvântul.

Seara el avu o lungă discuţie cu mai mulţi prieteni, iar domnul Cavalcanti, care rămase tot timpul în salonul femeilor, ieşi cel din urmă din casa bancherului.

A doua zi, când se trezi, Danglars ceru ziarele; îi fură aduse numaidecât: dădu Ia o parte trei sau patru şi luă Imparţialul.

La acesta era Beauchamp redactor-şef.

Rupse repede banderola, îl deschise cu precipitare nervoasă,