situaţia doamnei de Villefort, rămasă cu notarul şi cu martorii, deveni dintr-un moment într-altul tot mai stânjenitoare. Atunci doamna de Villefort şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit, anunţând că se duce să afle noutăţi.

Domnul de Villefort se mărgini să-i spună că, în urma unei explicaţii între el, domnul Noirtier şi domnul d'Épinay, căsătoria Valentinei cu Franz este ruptă.

Era greu să se comunice aceasta persoanelor care aşteptau, de aceea doamna de Villefort, revenind, spuse doar că, întrucât domnul Noirtier a avut la începutul discuţiei un atac de apoplexie, semnarea contractului era în mod firesc amânată pentru câteva zile.

Vestea sosea în chip aşa de ciudat, după alte două nenorociri de acelaşi fel, încât ascultătorii se priviră miraţi şi se retraseră fără a spune un cuvânt.

În vremea asta, fericită şi totodată înspăimântată, după ce-l îmbrăţişase pe firavul bătrân, care sfărâmase astfel cu o singură lovitură un lanţ, Valentine a cerut voie să se retragă la ea pentru a-şi veni în fire, iar Noirtier i-a acceptat dorinţa.

Dar, în loc să se retragă la ea, Valentine porni pe coridor şi, ieşind prin uşa cea mică, se năpusti în grădină. În mijlocul întâmplărilor care se grămădiseră unele peste altele, o spaimă înăbuşită îi încleştase inima.

Se aştepta dintr-un moment într-altul să-l vadă pe Morrel arătându-se, palid şi ameninţător ca Ravenswood la nunta Luciei de Lammermoor.

Într-adevăr, era timpul ca ea să vină la grilaj. Maximilien, care bănuise cele ce se vor întâmpla când l-a văzut pe Franz plecând din cimitir cu domnul de Villefort, l-a urmărit; apoi, după ce-l văzuse intrând, l-a văzut ieşind şi înapoindu-se cu Albert şi cu Château-Renaud. Pentru el nu mai încăpea îndoială. Se refugiase atunci în curtea sa, pregătit pentru orice eveniment şi având certitudinea că, la primul moment de libertate pe care va putea să-l prindă, Valentine va alerga la el.

Nu se înşelase, ochii lui lipiţi de scânduri o văzură într-adevăr pe fata care, fără să mai ia vreuna din precauţiunile de rigoare, alerga la poartă. De la prima ochire Maximilien se linişti, de la primul cuvânt rostit de ea zvâcni plin de bucurie.

— Suntem salvaţi! spuse Valentine.

— Salvaţi? repetă Morrel neputându-şi închipui o fericire aşa de mare, dar de cine suntem salvaţi?

— De bunicul meu. O, să-l iubeşti din toată inima, Morrel!

Morrel jură că îl va iubi pe bătrân din tot sufletul şi nu-i venea greu să facă jurământul, căci în momentul acesta nu se mulţumea să-l iubească aşa cum ai iubi un prieten sau un părinte, ci îl adora ca pe un zeu.

— Dar cum s-a întâmplat, întrebă Morrel, ce mijloc ciudat a folosit?

Valentine deschise gura să povestească totul, dar se gândi că la mijloc era un secret cumplit, care nu aparţinea numai bunicului.

— Mai târziu îţi voi povesti totul, spuse ea.

— Dar când?

— Când voi fi soţia ta...

Conversaţia era, astfel, amânată pentru un moment, până când Morrel va putea să înţeleagă totul: de aceea el gândi că se cuvenea să se mulţumească cu ceea ce ştia şi că atâta ajungea pentru o zi. Nu consimţi totuşi să se retragă decât cu făgăduiala că va putea s-o vadă pe Valentine în seara următoare.

Valentine făgădui. Totul se schimbase în ochii ei şi, desigur, îi era mai puţin greu să creadă acum că se va mărita cu Maximilien decât crezuse cu un ceas înainte că nu se va mărita cu Franz.

În vremea asta doamna de Villefort urcase la Noirtier.

Noirtier o privi cu ochii aceia posomorâţi, severi, cu care o primea de obicei.

— Domnule, îi spuse ea, n-am nevoie să vă comunic că e ruptă căsătoria Valentinei deoarece ruptura a avut loc aici.

Noirtier rămase neclintit.

— Dar, continuă doamna de Villefort, ceea ce nu ştiţi, domnule, e că eu m-am împotrivit totdeauna acestei căsătorii, care se făcea fără de voia mea.

Noirtier o privi pe nora sa cu ochi care aşteaptă o explicaţie.

— Iar acum, când căsătoria pe care nu o puteaţi suferi este zădărnicită, vin să fac pe lângă dumneavoastră o intervenţie pe care nici domnul de Villefort, nici Valentine nu o pot face.

Ochii lui Noirtier întrebară despre ce anume intervenţie era vorba.

— Vin să vă rog, domnule, continua doamna de Villefort, ca singura care am dreptul, căci sunt singura căreia nu îi va reveni nimic; vin să vă rog să daţi, nu iubirea dumneavoastră ― a avut-o întotdeauna ― ci averea dumneavoastră nepoatei.

Ochii lui Noirtier rămaseră o clipă nesiguri: căuta, evident, motivele intervenţiei şi nu le putea găsi.

— Pot nădăjdui, domnule, spuse doamna de Villefort că intenţiile dumneavoastră erau de acord cu rugămintea pe care am venit să v-o fac?

— Da, făcu Noirtier.

— În cazul acesta, domnule, glăsui doamna de Villefort mă retrag totodată recunoscătoare şi fericită.

Şi, salutând pe domnul Noirtier, se retrase.

Într-adevăr, chiar a doua zi Noirtier ceru să fie chemat notarul. Primul testament fu rupt şi fu făcut unul nou prin care lăsa Valentinei toată averea, cu condiţia ca ea să nu fie despărţită de el.

Câteva persoane din societate calculară atunci că domnişoara de Villefort, moştenitoarea marchizului şi a marchizei de Saint-Méran, reintrată în graţia bunicului, va avea într-o zi un venit de aproape trei sute de mii de lire.

În timp ce în familia Villefort căsătoria se zădărnicea, domnul conte de Morcerf primise vizita lui Monte-Cristo, iar ca să-şi arate consideraţia pentru Danglars îşi pusese uniforma de locotenent-general pe care o împodobise cu toate crucile şi dădu ordin să fie înhămaţi cei mai buni cai. Gătit astfel, se duse în strada Chaussée-d'Antin şi se anunţă lui Danglars, care îşi încheia socotelile de sfârşit de lună.

Văzând înfăţişarea vechiului său prieten, Danglars luă un aer măreţ şi se înfipse în jilţ.

Atât de solemn de obicei, Morcerf împrumutase, dimpotrivă, un aer zâmbitor şi amabil; în consecinţă, aproape sigur că introducerea sa se va bucura de o bună primire, nu făcu nici o diplomaţie, ci spuse mergând direct la ţintă:

— Baroane, iată-mă. De multă vreme tot dăm târcoale în jurul cuvintelor noastre de altădată...

Morcerf se aştepta, rostind cuvintele acestea, să vadă figura bancherului luminându-se, căci punea posomorârea lui pe seama tăcerii; dar, dimpotrivă, lucru aproape de necrezut, figura lui Danglars deveni mai indiferentă