— Ce vreţi? spunea tata unor oameni care ţineau în mână o hârtie cu litere de aur.

— Vrem să-ţi comunicăm voinţa înălţimii sale, răspunse unul. Vezi firmanul acesta?

— Îl văd, spuse tata.

— Ei bine, citeşte, cere capul tău.

Tata scoase un hohot de râs mai înfricoşător decât o ameninţare; nu tăcuse încă şi două focuri de pistol porniseră din mâinile sale, omorând doi oameni.

Palicarii care erau culcaţi în jurul părintelui meu se ridicară atunci şi traseră; camera se umplu de zgomot, de flăcări şi de fum.

În clipa aceea focul începu din partea cealaltă, iar gloanţele găuriră scândurile în preajma noastră.

O, ce frumos, ce măreţ era vizirul Ali-Tebelin, tatăl meu, în mijlocul gloanţelor, cu iataganul în mână; cu chipul negru de pulbere! Cum fugeau duşmanii lui!

— Selim! Selim! striga el; paznic al focului, fă-ţi datoria!

— Selim e mort, răspunse un glas care ieşea parcă din adâncimile chioşcului, iar tu, stăpânul meu Ali, eşti pierdut!

În momentul acela o detunătură înăbuşită se auzi şi podeaua zbură în ţăndări în jurul părintelui meu.

Ciohodarii trăgeau prin podea. Trei sau patru palicari căzură izbiţi de jos în sus, cu răni care le sfârtecau tot corpul.

Tata mugi, îşi înfundă degetele în găurile făcute de gloanţe şi smulse o scândură întreagă.

Dar, în acelaşi timp, douăzeci de focuri răsunară prin deschizătură şi flacăra ieşind ca din carterul unui vulcan ajunse la tapetele pe care le mistui.

În mijlocul groaznicului tumult, printre strigătele cumplite, două lovituri mai puternice mă îngheţară. Ambele explozii îl izbiră mortal pe tatăl meu şi el scoase aceste două strigăte.

Rămăsese totuşi în picioare, agăţat de o fereastră. Mama zgâlţâia uşa pentru a se duce să moară cu el. Dar uşa era închisă pe dinăuntru.

În jurul lui, palicarii se frământau în zvârcolirile agoniei, doi sau trei care nu erau răniţi, ori aveau răni uşoare, fugiră pe ferestre. În acelaşi timp întreaga podea trosni. Tata căzu într-un genunchi, douăzeci de braţe se întinseră înarmate cu săbii, pistoale şi pumnale, douăzeci de lovituri izbiră deodată un singur om şi tata dispăru într-un vârtej de foc aţâţat de demonii care urlau ca şi cum infernul s-ar fi deschis la picioarele lor.

Simţii că mă rostogolesc; mama căzu leşinată.

Haydée îşi lăsă braţele în jos, scoţând un geamăt şi privindu-l pe conte ca pentru a-l întreba dacă e mulţumit de supunerea ei.

Contele se ridică, veni la ea, îi luă mâna şi îi spuse în romaică:

— Odihneşte-te; copilă dragă şi recapătă-ţi curajul gândindu-te că există un Dumnezeu care pedepseşte pe trădători.

— Înfricoşătoare istorie conte! spuse Albert înspăimântat de paloarea Haydéei şi îmi pare rău acum că am fost de o indiscreţie aşa de crudă.

— Nu e nimic, răspunse Monte-Cristo.

Apoi, punându-şi mâna pe capul fetei:

— Haydée, continuă el, este o femeie curajoasă, ea s-a simţit uşurată povestindu-şi durerile.

— Pentru că durerile mele îmi reamintesc binefacerile tale, stăpâne, spuse fata cu însufleţire.

Albert o privi, plin de curiozitate, căci ea nu istorisise încă ceea ce el dorea mai mult decât orice să afle: cu alte cuvinte, cum a devenit ea sclava contelui.

Haydée văzu în acelaşi timp, în privirile contelui şi în ale lui Albert, aceeaşi dorinţă exprimată.

Continuă;

— Când mama îşi reveni în fire, spuse ea, ne aflam în faţa seraskierului.

— Ucide-mă, glăsui ea, dar cruţă onoarea văduvei lui Ali.

— Nu mie trebuie să mi te adresezi, spuse Kurşid.

— Dar cui?

— Noului tău stăpân.

— Care este el?

— Uite-l.

Şi Kurşid ni-l arătă pe unul dintre cei care contribuiseră mai mult decât toţi la moartea părintelui meu, continuă fata cu o mânie sumbră.

— Atunci aţi devenit proprietatea acelui om? întrebă Albert.

— Nu, răspunse Haydée, n-a îndrăznit să ne păstreze, ne-a vândut unor negustori de sclave care mergeau la Constantinopol. Străbăturăm Grecia şi ajunserăm, muribunde, la poarta imperială, înţesată de curioşi care se dădeau în lături spre a ne face drum ― când deodată mama îşi îndreptă ochii în direcţia privirilor lor, scoase un strigăt şi căzu arătându-mi un cap deasupra porţii.

Dedesubtul capului erau scrise cuvintele:

"Acesta e capul lui Ali-Tebelin, paşa din Ianina."

Încercai, plângând, s-o scol pe mama: murise.

Am fost dusă la bazar, un armean bogat m-a cumpărat, m-a instruit, mi-a dat profesori, iar când am împlinit treisprezece ani m-a vândut sultanului Mahmud.

— De la care am răscumpărat-o eu, precum ţi-am spus, Albert ― glăsui Monte-Cristo ― pentru un smarald la fel cu acela în care îmi pun pastilele de haşiş.

— O, tu eşti bun, eşti mare, stăpâne şi sunt fericită că îţi aparţin ţie! declară Haydée sărutând mâna lui Monte-Cristo.

Albert rămăsese ameţit de cele ce auzise.

— Haide, isprăveşte-ţi ceaşca de cafea, îi spuse contele, istorisirea s-a sfârşit.

Capitolul IV   Ni se scrie din Ianina

Franz ieşise din camera lui Noirtier aşa de buimăcit şi clătinându-se aşa de tare încât Valentinei i se făcuse milă de el.

Villefort, care nu articulase decât câteva cuvinte fără şir şi care se refugiase în cabinetul său, primi peste două ceasuri următoarea scrisoare:

"După cele ce a destăinuit azi-dimineaţă domnul Noirtier de Villefort, nu se poate concepe că este cu putinţă o alianţă între familia sa şi aceea a domnului Franz d'Épinay. Domnul Franz d'Épinay se îngrozeşte la gândul că domnul de Villefort, care părea să cunoască evenimentele povestite azi- dimineaţă, nu l-a înştiinţat din timp".

Oricine l-ar fi văzut în momentul acesta pe magistrat, încovoiat sub lovitură, nu şi-ar fi închipuit că el o prevedea; într-adevăr nu se gândise niciodată că părintele său va împinge sinceritatea sau, mai bine zise, asprimea până la a povesti o astfel de întâmplare. E drept că niciodată domnul Noirtier, dispreţuind îndeobşte opinia fiului său, nu se sinchisise să lămurească faptul în ochii lui Villefort, încât acesta socotise totdeauna că generalul Quesnel sau baronul d'Épinay ― numiţi-l cum veţi vrea, cu numele pe care şi-l făcuse sau cu numele care i se dăduse ― a murit asasinat, iar nu ucis loial într-un duel.

Scrisoarea, aşa de severă a unui tânăr atât de respectuos până atunci, era ucigătoare pentru orgoliul unui om ca Villefort.

Abia venise în cabinet şi nevastă-sa intră.

Ieşirea lui Franz, chemat de domnul Noirtier, îi uimise într-atât pe toţi, încât