către părintele său care nu le pomenea niciodată, ci de către străini, ultimele momente ale vizirului din Ianina, citise diferite istorisiri cu privire la moartea lui, dar povestea de acum, devenită vie în persoana şi prin glasul fetei, accentul însufleţit şi jalnica elegie îl pătrundeau totodată cu un farmec şi o groază de negrăit.

În voia cumplitelor amintiri, Haydée tăcuse un moment. Fruntea ei, ca o floare ce se pleacă într-o zi cu furtună, se înclinase pe mână, iar ochii ei pierduţi vag păreau că văd, în zare, Pindul înflorit şi apele albastre ale lacului Ianina ― oglindă magică ce răsfrângea mohorâtul tablou pe care îl schiţa.

Monte-Cristo o privea cu o indiscriptibilă expresie de interes şi milă.

— Continuă, copila mea, spuse contele în greaca modernă.

Haydée îşi înălţă fruntea ca şi cum sonoritatea cuvintelor rostite de Monte-Cristo, ar fi smuls-o dintr-un vis şi reluă:

— Erau ceasurile patru după-amiază; dar, cu toate că ziua era limpede şi strălucitoare afară, noi stăteam în umbra subteranei.

O singură licărire sclipea în peşteră ca o stea tremurândă pe un cer negru: feştila lui Selim. Mama era creştină şi se ruga. Selim repeta din când în când cuvintele acestea sacre:

— Dumnezeu este mare!

Mama mai nutrea o speranţă. Când a coborât i s-a părut că îl cunoaşte pe francezul trimis la Constantinopol şi în care avea toată încrederea, căci ştia că soldaţii sultanului francez sunt de obicei nobili şi generoşi. Înaintă câţiva paşi spre scară şi ascultă.

— Se apropie, spuse ea, numai de ar aduce pacea şi viaţa.

— De ce te temi, Vasiliki? răspunse Selim cu glasul lui aşa de suav şi totodată aşa de mândru; dacă nu aduc pacea, le vom da moartea.

Şi el înviora flacăra suliţei cu un gest care îl făcea să semene cu Dionysos din Creta antică.

Mie însă, care eram aşa de copilă şi de naivă, mi-era frică de curajul acesta ce-mi părea feroce şi smintit şi mă îngrozea gândul morţii năpraznice în aer şi în flăcări.

Mama încerca aceleaşi impresii, căci o simţeam înfiorându-se.

— Mamă, mamă, strigai eu, o să murim?

Şi, la glasul meu, plânsetele şi rugăciunile sclavelor se înteţiră.

— Copila mea, îmi spuse Vasiliki, să te păzească Dumnezeu de a ajunge să doreşti moartea de care te temi astăzi!

Apoi, în şoaptă:

— Selim, întrebă ea, care e porunca stăpânului?

— Dacă îmi trimite pumnalul înseamnă că sultanul nu vrea să-l ierte şi dau foc, dacă îmi trimite inelul, înseamnă că sultanul îl iartă şi predau pulberăria.

— Prietene, glăsui mama, dacă stăpânul îţi trimite pumnalul, atunci, în loc să ne ucizi pe amândouă prin moartea aceasta care ne înspăimântă, vom întinde spre tine pieptul şi ne vei ucide cu pumnalul acela.

— Da, Vasiliki, răspunse cu linişte Selim.

Deodată auzirăm parcă nişte strigăte, ascultarăm: erau strigăte de bucurie. Numele francezului care fusese trimis la Constantinopol răsuna, repetat de palicarii noştri, era vădit că aducea răspunsul sublimului împărat şi că răspunsul era favorabil.

— Şi nu vă amintiţi numele? întrebă Morcerf, gata să ajute memoria povestitoarei.

Monte-Cristo îi făcu un semn.

— Nu mi-l amintesc, răspunse Haydée.

Zgomotul creştea, paşi mai apropiaţi răsunară: coborau treptele subteranei.

Selim îşi pregăti suliţa.

Curând, o umbră se arătă în crepusculul albăstrui pe care îl formau razele zilei ce pătrundeau până la intrarea în subterană.

— Cine eşti? strigă Selim. Dar, oricine ai fi, să nu faci un pas mai mult!

— Slavă sultanului! spuse umbra. Vizirul Ali e iertat pe deplin; şi nu numai că i s-a dăruit viaţa, dar i se înapoiază averea şi bunurile.

Mama scoase un strigăt de bucurie şi mă strânse la piept.

— Stai! îi spuse Selim văzând că ea se năpustea să iasă, ştii că am nevoie de inel.

— Adevărat, glăsui mama şi căzu în genunchi ridicându-mă spre cer ca şi cum, în timp ce se ruga Domnului pentru mine, vroia să mă înalţe spre el.

Şi, pentru a doua oară, Haydée se opri înfrântă de o emoţie aşa de puternică, încât sudoarea curgea pe fruntea ei palidă, iar vocea-i sugrumată părea că nu mai poate trece dincolo de gâtlejul uscat.

Monte-Cristo turnă puţină apă rece într-un pahar şi i-l întinse, spunând cu o blândeţe în care străbătea nuanţa unei porunci:

— Curaj, copila mea!

Haydée îşi şterse ochii şi fruntea şi urmă:

— În vremea asta, ochii noştri, deprinşi cu întunericul, recunoscusem pe trimisul paşei: era un prieten.

Selim îl recunoscuse; dar bravul tânăr nu ştia decât un lucru: ascultarea.

— În numele cui vii? spuse el.

— În numele stăpânului nostru Ali-Tebelin.

— Dacă vii în numele lui Ali, ştii ce trebuie să-mi dai?

— Da, glăsui trimisul, ţi-aduc inelul lui.

Înălţă în acelaşi timp mâna deasupra capului, dar stătea prea departe şi nu era destulă lumină pentru ca, din locul unde ne aflam, Selim să poată distinge şi recunoaşte obiectul ce i se înfăţişa.

— Nu văd ce ţii în mână, spuse Selim.

— Apropie-te, glăsui mesagerul, sau mă apropii eu.

— Nici unul, nici altul, răspunse tânărul soldat: depune în locul unde eşti, sub raza asta de lumină, obiectul pe care mi-l arăţi şi retrage-te până îl voi vedea.

— Bine, spuse mesagerul.

Şi se retrase după ce depuse semnalul de recunoaştere la locul indicat.

Inima noastră bătea, căci obiectul ni se părea cu adevărat inel. Era însă inelul părintelui meu?

Cu mâna întruna pe feştila aprinsă, Selim veni la deschizătură, se înclină fericit sub raza de lumină şi ridică semnul.

— Inelul stăpânului! spuse el sărutându-l, e bine. Şi, trântind feştila la pământ, călcă pe ea şi o stinse. Mesagerul scoase un strigăt de bucurie şi bătu din palme. La semnalul acesta patru soldaţi ai seraskierului Kurşid alergară şi Selim căzu străpuns de cinci lovituri de pumnal. Fiecare îi dăduse câte una.

Beţi de crima lor, deşi încă palizi de frică, se repeziră în subterană, căutând peste tot dacă este foc şi năpustindu-se asupra sacilor cu aur.

În vremea asta mama mă luă în braţe şi, sprintenă, fugind prin întortocheri cunoscute numai de noi două, ajunse până la o scară tăinuită a chioşcului în care era o hărmălaie îngrozitoare.

Sălile scunde fuseseră năpădite de ciohodarii lui Kurşid, adică de duşmanii noştri.

În momentul când mama se pregătea să deschidă uşa cea mică, auzirăm răsunând cumplit şi ameninţător glasul paşei.

Mama îşi lipi ochiul de crăpăturile scândurilor;