Într-adevăr, tatăl meu fugea. Mi s-a spus mai târziu că garnizoana castelului din Ianina, obosită de-un lung serviciu...

Aci Haydée îşi fixă privirea expresivă asupra lui Monte-Cristo ai cărui ochi nu o mai părăsiră. Fata continuă, deci, pe îndelete, ca şi când ar fi născocit sau ar fi suprimat ceva.

— Spuneaţi, signora, reluă Albert care dădea cea mai mare atenţie povestirii, că garnizoana din Ianina, obosită de un lung serviciu...

— Tratase cu seraskierul Kurşid, trimis de sultan să pună mâna pe părintele meu; atunci tata a luat hotărârea de a se retrage; după ce a trimis sultanului un ofiţer francez în care avea toată încrederea, luă hotărârea de a se retrage în adăpostul pe care şi-l pregătise de multă vreme şi căruia îi spunea catafigion, adică refugiu.

— Vă reamintiţi numele acestui ofiţer, signora? întrebă Albert.

Monte-Cristo schimbă cu fata o privire iute ca un fulger şi pe care Morcerf n-o observă.

— Nu, spuse ea, nu mi-l reamintesc, poate însă că, mai târziu, am să-mi aduc aminte şi am să-l spun.

Albert se pregătea să rostească numele părintelui său, când Monte-Cristo ridică încetişor degetul în semn de tăcere; tânărul îşi aminti jurământul şi tăcu.

— Pluteam înspre chioşcul acela.

Un parter împodobit cu arabescuri, scăldându-şi terasele în apă şi un etaj care dădea spre lac ― atâta oferea palatul, vizibil ochilor.

Dar sub parter, prelungindu-se în insulă, era o subterană, o peşteră întinsă, unde am fost duse mama, eu şi femeile noastre şi unde zăceau, formând un singur morman, şaizeci de mii de pungi şi două sute de butoaie, în pungi erau douăzeci şi cinci de milioane în aur şi în butoaie treizeci de livre de pulbere.

În apropierea butoaielor stătea Selim, favoritul părintelui meu, despre care v-am vorbit. El veghea zi şi noapte, cu o suliţă la capătul căreia ardea o feştilă. Avea ordin să arunce totul în aer, chioşcul, pe soldaţi, pe paşă, pe femei şi aurul, la primul semn al părintelui meu.

Mi-aduc aminte că sclavele noastre, cunoscând primejdioasa vecinătate, îşi petreceau zilele şi nopţile rugându-se, plângând, tânguindu-se.

Îl văd parcă şi acum pe tânărul soldat, cu obrazul palid şi cu ochi negri. Când îngerul morţii va coborî spre mine sunt sigură că am să-l recunosc pe Selim.

N-aş putea spune câtă vreme am rămas astfel; pe atunci nu ştiam încă ce este timpul. Câteodată, dar rar, tata ne chema, pe mama şi pe mine, pe terasa palatului; erau ceasuri de plăcere pentru mine care nu vedeam în subterană decât umbre tânguitoare şi suliţa învăpăiată a lui Selim. Stând în faţa unei mari deschizături, tata fixa o privire posomorâtă în largul orizontului, cercetând fiecare punct negru ce se arăta pe lac, în timp ce mama, pe jumătate culcată lângă el, îşi rezema capul de umărul lui, iar eu mă jucam la picioarele lor admirând ― cu uimirile copilăriei care sporeşte totul ― râpele Pindului ce se înălţa în zare, castelele Ianinei, răsărind albe şi colţuroase din apele albastre ale lacului, tufele imense de verdeaţă agăţate ca nişte licheni de stâncile muntelui care, de departe, păreau muşchiuri şi care, de aproape, sunt brazi gigantici şi mirţi imenşi.

Într-o dimineaţă, tata trimise după noi; îl găsirăm liniştit, dar mai palid decât de obicei.

— Ai răbdare, Vasiliki, azi se va sfârşi totul, soseşte azi firmanul stăpânului şi soarta mea se va hotărî. Dacă iertarea este întreagă, ne vom întoarce triumfători la Ianina, dacă vestea e rea, vom fugi în noaptea asta.

— Dar dacă nu ne lasă să fugim? întrebă mama.

— O, fii pe pace, răspunse Ali zâmbind. Selim şi suliţa lui aprinsă mă apără de ei. Ei ar vrea să fiu mort, dar nu cu condiţia să moară dimpreună cu mine.

Mama nu răspunse decât prin suspine la aceste consolări care nu porneau din inima tatălui meu.

Ea îi pregăti apă rece pe care el o sorbea în fiecare clipă căci, de când se retrăsese în chioşc, era mistuit de o febră arzândă, îi parfumă barba albă şi aprinse ciubucul al cărui fum el îl urmărea, uneori, ceasuri întregi, destrămându-se în aer.

Deodată făcu o mişcare aşa de bruscă încât mă speriai.

Apoi, fără să-şi abată ochii de la punctul care îi fixa atenţia, ceru ocheanul.

Mama i-l dădu, mai albă decât zidul de care se sprijinea.

Văzui cum mina părintelui meu tremura.

— O barcă... două... trei, murmură tata; patru!

Se ridică, punând mâna pe arme şi turnând ― îmi aduc aminte ― pulbere în butoiaşul pistoalelor sale.

— Vasiliki, spuse el mamei mele cu o tresărire vădită, iată momentul hotărâtor pentru noi, vom cunoaşte peste o jumătate de ceas răspunsul sublimului împărat, retrage-te în subterană cu Haydée.

— Nu vreau să te părăsesc, spuse Vasiliki, stăpâne, dacă mori, vreau să mor cu tine.

— Du-te lângă Selim! strigă tata.

— Adio, stăpâne! murmură mama supusă şi încovoiată ca de apropierea morţii.

— Luaţi-o pe Vasiliki! spuse tata palicarilor săi.

Dar eu fusesem trecută cu vederea aşa că alergai şi întinsei mâinile spre el, el mă văzu şi, aplecându-se spre mine, mă sărută pe frunte.

O, sărutarea aceasta a fost cea din urmă şi o simt încă pe frunte.

Zăream, coborând, printre împletiturile terasei, bărcile care creşteau pe lac şi care, asemănătoare mai înainte cu nişte puncte negre, păreau acum păsări plutind pe suprafaţa undelor.

În vremea asta, în chioşc, douăzeci de palicari aşezaţi la picioarele părintelui meu şi tăinuiţi de zidărie, spionau cu ochii însângeraţi sosirea bărcilor, ţinând pregătite puştile lor lungi cu încrustături de sidef şi argint. Numeroase cartuşe erau presărate pe podea, iar tata se uita la ceas şi se plimba neliniştit.

Am reţinut amănuntul acesta când m-am despărţit de părintele meu după ultima sărutare primită de la el.

Străbăturăm subterana, mama şi eu. Selim se afla la postul său, ne zâmbi cu tristeţe. Ne duserăm să căutăm nişte perne în partea cealaltă a peşterei şi ne aşezarăm apoi lângă Selim. În momentele de pericol mare, inimile devotate se caută şi, deşi copilă, simţeam instinctiv că deasupra capetelor noastre plutea o mare nenorocire.

Albert auzise deseori povestindu-se, nu de