— Trei ani, spuse Haydée.

— În cazul acesta vă amintiţi despre tot ce s-a petrecut în jurul dumneavoastră de la vârstă de trei ani?

— Despre tot.

— Conte, şopti Morcerf lui Monte-Cristo, ar trebui să permiteţi signorei să ne povestească ceva din viaţa ei, Mi-aţi interzis să-i vorbesc despre părintele meu, dar poate îmi va vorbi ea şi vă închipuiţi cât de fericit aş fi să aud numele lui ieşind dintr-o gură aşa de frumoasă!

Monte-Cristo se întoarse spre Haydée şi, printr-un semn din sprâncene care îi recomanda să dea cea mai mare atenţie cuvintelor pe care le va spune, îi vorbi în greceşte:

— Povesteşte-ne despre soarta părintelui tău, dar fără numele trădătorului şi fără trădare.

Haydée scoase un lung oftat şi un nor posomorât trecu peste fruntea ei aşa de pură.

— Ce-i spuneţi? întrebă Morcerf în şoaptă.

— Îi repet că eşti prieten şi că n-are motive să se ascundă faţă de dumneata.

— Aşadar, întrebă Albert, pelerinajul de demult pentru prizonieri e prima amintire a dumneavoastră; care este alta?

— Alta? Mă văd la umbra sicomorilor, lângă un lac a cărui oglindă, tremurătoare parcă, o zăresc şi acum prin frunziş. Tatăl meu stătea rezemat pe perne, lângă cel mai bătrân şi mai stufos copac, iar eu, o copiliţă plăpândă, în timp ce mama era culcată la picioarele lui, mă jucam cu barba-i albă care cobora până pe piept şi cu hangerul al cărui mâner era cu diamante. Din când în când, venea la el un albanez care îi spunea câteva cuvinte, cărora nu le dam atenţie şi la care el răspundea cu acelaşi ton "Ucideţi!", sau "Iertaţi!"

— Ciudat! spuse Albert auzind cuvintele acestea ieşind din gura unei fete şi în altă parte decât la teatru. Nu e ficţiune. Cum vi se pare însă, cu orizontul acesta aşa de poetic, cu trecutul acesta minunat, ― Franţa? întrebă Albert.

— Cred că e o ţară frumoasă, glăsui Haydée, dar eu văd Franţa aşa cum este, căci o văd cu ochi de femeie, în timp ce, dimpotrivă, am impresia că ţara mea, pe care n-am văzut-o decât cu ochi de copil, e totdeauna învăluită într-o atmosferă luminoasă sau mohorâtă, după cum ochii mei fac din ea o patrie gingaşă, sau un loc de suferinţi amare.

— Signora, cum aţi putut să suferiţi, dumneavoastră, aşa de tânără? întrebă Albert, cedând fără să vrea banalităţii.

Haydée întoarse ochii spre Monte-Cristo, care murmură cu un semn imperceptibil:

— Povesteşte.

— Nimic nu alcătuieşte fondul sufletului mai mult decât primele amintiri şi, în afară de cele două pe care vi le-am povestit, toate amintirile tinereţii mele sunt triste.

— Vorbiţi, vorbiţi, signora, spuse Albert, jur că vă ascult cu o bucurie de negrăit.

Haydée zâmbi cu tristeţe.

— Vreţi să trec la celelalte amintiri ale mele? întrebă ea.

— Vă implor, spuse Albert.

— Ei bine, aveam patru ani când, într-o seară, am fost trezită de mama mea. Ne aflam în palatul de la Ianina; m-a luat de pe pernele unde dormeam şi, când am deschis ochii, am văzut ochii ei plini de lacrimi grele.

M-a luat cu ea fără să spună nimic.

Văzând-o plângând, îmi venea şi mie să plâng.

— Tăcere, copila mea! spuse ea.

De multe ori, în ciuda mângâierilor sau a ameninţărilor materne, capricioasă ca toţi copiii, continuam să plâng. De data aceasta, însă, era în glasul bietei mele mame o atare intonaţie de groază încât am tăcut numaidecât.

Mă ducea repede.

Văzui atunci că scoboram pe o scară largă, în faţa noastră toate femeile mamei mele coborau sau, mai bine zis, se îmbulzeau pe aceeaşi scară, ducând cufere, saci mici, obiecte de găteală, bijuterii, pungi cu aur.

Dinapoia femeilor venea o gardă de douăzeci de bărbaţi, înarmaţi cu puşti lungi şi cu pistoale şi îmbrăcaţi cu costumul acela pe care îl cunoaşteţi în Franţa de când Grecia a devenit iarăşi o naţiune.

Era ceva sinistru, credeţi-mă, adăugă Haydée clătinând din cap şi pălind la simpla aducere-aminte, era ceva sinistru în lungul şir de sclavi şi de femei pe jumătate amorţite de somn, sau cel puţin aşa îmi închipuiam eu care, buimăcită încă, îi credeam pe toţi ceilalţi adormiţi.

Pe scară goneau umbre gigantice pe care torţele de brad le făceau să tremure sub bolţi.

— Grăbiţi-vă, spuse o voce în fundul galeriei.

La auzul glasului toată lumea se încovoie, aşa cum vântul, trecând peste câmpie, frânge un lan de spice.

Am tresărit şi eu.

Glasul acela era al părintelui meu.

El venea cel din urmă, îmbrăcat în veşmintele-i splendide, ţinând în mână carabina pe care i-o dăduse împăratul dumneavoastră; şi, sprijinit de favoritul său Selim, ne îmboldea aşa cum un păstor îmboldeşte o turmă buimăcită.

Tatăl meu, spuse Haydée ridicând capul, era un om ilustru, pe care Europa l-a cunoscut sub numele de Ali-Tebelin, paşa din Ianina şi în faţa căruia Turcia se cutremura.

Fără să ştie de ce, Albert se înfioră auzind cuvintele acestea rostite cu un accent de mândrie şi demnitate. I se păru că în ochii fetei strălucea o lumină mohorâtă şi înfricoşătoare când, asemeni unei ghicitoare ce evocă un spectru, ea trezi amintirea sângeroasei figuri a cărei moarte cumplită o arăta gigantică în ochii Europei contemporane.

— Curând, continuă Haydée, şirul se opri, ne aflam jos, la scară, pe malul unui lac. Mama mă strângea la pieptul ei care zvâcnea, şi-l văzui pe tatăl meu la doi paşi în urmă aruncând, pretutindeni, priviri neliniştite.

În faţa noastră se întindeau patru trepte de marmură, iar lângă ultima treaptă se legăna o barcă.

Din locul unde ne aflam se vedea înălţându-se în mijlocul unui lac o formă neagră: era chioşcul spre care ne îndreptam.

Chioşcul mi se părea la o distanţă mare, poate din cauza întunericului.

Coborârăm în barcă. Mi-aduc aminte că lopeţile nu făceau nici un zgomot atingând apa, mă plecai să privesc: erau înfăşurate în brâiele palicarilor noştri.

În afară de vâslaşi nu se aflau în barcă decât femei, părintele meu, mama, Selim şi eu.

Palicarii rămăseseră pe marginea lacului, îngenuncheaţi pe ultima treaptă, făcându-şi, în cazul când ar fi fost urmăriţi, un meterez din celelalte trei.

Barca noastră mergea ca vântul.

— De ce merge aşa de iute barca? o întrebai pe mama.

— Sst, copila mea! spuse ea, pentru că fugim.

Nu