— Foarte bine (Morcerf întinse mâna). Jur.

— A doua, să nu-i spui că părintele dumitale l-a servit pe al ei.

— Jur!

— Bravo viconte, n-ai să uiţi aceste jurăminte, nu-i aşa?

— O! făcu Albert.

— Foarte bine. Te ştiu om de onoare.

Contele bătu din nou în placa de aramă. Ali reapăru.

— Înştiinţeaz-o pe Haydée, îi spuse el, că voi veni să iau cafeaua la ea şi dă-i să înţeleagă că cer permisiunea de a-i prezenta pe un prieten al meu.

Ali se înclină şi ieşi.

— Vasăzică, ne-am înţeles; nici o întrebare directă, dragă viconte. Dacă doreşti să ştii ceva, întreabă-mă pe mine şi eu am s-o întreb pe ea.

— Ne-am înţeles.

Ali reapăru pentru a treia oară şi ţinu perdeaua ridicată, arătând stăpânului şi lui Albert că pot trece.

— Să intrăm, glăsui Monte-Cristo.

Albert îşi trecu o mână prin păr şi îşi răsuci mustaţa; contele îşi luă pălăria, îşi puse mănuşile şi îl precedă pe Albert în apartamentul pe care Ali îl păzea ca o santinelă şi pe care îl apărau, ca o redută, cele trei cameriste franceze comandate de Myrthe.

Haydée aştepta în prima încăpere care era salonul, cu ochi mari, dilataţi de surpriză; pentru întâia oară un alt bărbat în afară de Monte-Cristo pătrundea până la ea; stătea pe o sofa, într-un colţ, cu picioarele încrucişate sub dânsa şi îşi făcuse, pentru a spune astfel, un cuib în stofele de mătase, vărgate şi brodate, cele mai bogate din Orient. Lângă ea era in-strumentul ale cărui sunete o trădaseră; era încântătoare astfel.

Zărindu-l pe Monte-Cristo, se sculă cu zâmbetul de copilă şi amantă care nu-i aparţinea decât ei: Monte-Cristo veni spre ea şi întinse mâna pe care, ca de obicei, fata o sărută.

Albert rămase lângă uşă, sub vraja frumuseţii ciudate pe care o vedea pentru întâia oară şi pe care nu şi-o putea imagina în Franţa.

— Pe cine îmi aduci? întrebă în greaca modernă fata, pe Monte-Cristo; un frate, un prieten, o simplă cunoştinţă, sau un duşman?

— Un prieten, glăsui Monte-Cristo în aceeaşi limbă.

— Cum îl cheamă?

— Contele Albert; e cel pe care l-am scăpat din mâinile bandiţilor la Roma.

— În ce limbă vrei să-i vorbesc?

Monte-Cristo se întoarse spre Albert:

— Cunoşti greaca modernă? îl întrebă el pe tânăr.

— Din păcate nici greaca veche, dragă conte, spuse Albert; niciodată Homer şi Platon n-au avut un mai nepriceput şi, aş îndrăzni să spun, un mai dispreţuitor şcolar.

— Atunci, glăsui Haydée dovedind că înţelesese întrebarea lui Monte- Cristo şi răspunsul lui Albert, voi vorbi în franţuzeşte sau în italieneşte, dacă stăpânul meu vrea să vorbesc.

Monte-Cristo medită o clipă:

— Vei vorbi în italieneşte, spuse el.

Apoi, întorcându-se spre Albert:

— Păcat că nu înţelegi greaca modernă sau greaca veche, pe care Haydée le vorbeşte admirabil; biata copilă va fi silită să-ţi vorbească în limba italiană, ceea ce îţi va da poate o idee greşită despre ea.

Făcu un semn Haydéei.

— Fie bine venit prietenul care vine cu seniorul şi cu stăpânul meu, glăsui fata într-o admirabilă toscană, cu acel dulce accent roman care face limba lui Dante la fel de sonoră ca limba lui Homer. Ali, cafea şi pipe!

Şi Haydée făcu un semn cu mâna lui Albert să se apropie, în timp ce Ali se retrăgea pentru a îndeplini ordinele tinerei sale stăpâne.

Monte-Cristo arătă lui Albert două scaune pliante şi fiecare se îndreptă spre al său, apropiindu-se de o măsuţă în al cărei centru se afla o narghilea şi pe care o acopereau flori naturale, desene, albume de muzică.

Ali reintră, aducând cafeaua şi ciubucurile; lui Baptistin îi era interzisă partea aceasta a apartamentului.

Albert respinsese pipa prezentată de nubian.

— O, ia-o! spuse Monte-Cristo; Haydée e aproape tot aşa de civilizată ca şi o pariziană. Havana îi e dezagreabilă deoarece nu-i plac mirosurile urâte, dar tutunul oriental e un parfum.

Ali ieşi.

Ceştile de cafea erau pregătite; pentru Albert fusese adăugată o zaharniţă. Monte-Cristo şi Haydée gustau licoarea arabă în felul arabilor, adică fără zahăr.

Haydée întinse mâna şi luă cu vârful degetelor ei mici, trandafirii şi subţiri, ceaşca de porţelan japonez pe care o duse la buze cu plăcerea naivă a unui copil care bea sau mănâncă ceva dorit.

În acelaşi timp intrară două femei cu alte două tăvi, încărcate cu îngheţată şi cu şerbeturi, pe care le depuseră pe două mescioare.

— Scumpul meu amfitrion şi dumneavoastră signora, spuse Albert în italieneşte, scuzaţi-mi stupefacţia. Sunt cu totul buimăcit şi e foarte firesc; regăsesc Orientul, Orientul adevărat, din păcate nu aşa cum l-am văzut, ci cum l-am visat în sânul Parisului; adineauri auzeam huruitul omnibuzelor şi clopoţeii negustorilor de limonadă. O, signora, de ce nu ştiu greceşte? Conversaţia dumneavoastră, adăugată anturajului feeric, mi-ar oferi o seară pe care n-aş uita-o niciodată.

— Vorbesc destul de bine italiana ca să discut cu dumneavoastră, domnule, spuse Haydée liniştită şi îmi voi da toată silinţa, dacă vă place Orientul, să vă ajut să-l regăsiţi aci.

— Despre ce pot vorbi? îl întrebă Albert în şoaptă pe Monte-Cristo.

— Despre tot ce vei vrea: despre ţara, tinereţea, amintirile ei, apoi, dacă preferi, despre Roma, Neapole, Florenţa.

— E păcat să aibă cineva o grecoaică în faţă, spuse Albert, lăsaţi-mă să-i vorbesc despre Orient.

— Vorbeşte, dragă Albert. E, pentru ea, conversaţia cea mai plăcută.

Albert se întoarse spre Haydée.

— La ce vârstă a părăsit signora Grecia? întrebă el.

— La cinci ani, răspunse Haydée.

— Şi vă amintiţi de patria dumneavoastră? întrebă Albert.

— Când închid ochii revăd tot ce-am văzut. Sunt două priviri: privirea corpului şi privirea sufletului. Privirea corpului poate să uite uneori, dar aceea a sufletului îşi aminteşte întotdeauna.

— Şi care e timpul cel mai îndepărtat de care vă puteţi aminti?

— Abia mergeam; mama mea care se numeşte Vasiliki (Vasiliki înseamnă regală, adăugă fata înălţând capul), mama mă lua de mână şi, acoperite amândouă cu un voal, după ce pusesem în pungă tot aurul pe care-l posedam, ne duceam să cerem pomană pentru prizonieri, spunând:

"Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu".

Apoi, după ce punga noastră era plină, ne înapoiam la palat şi fără a spune nimic părintelui meu, trimiteam toţi banii pe care îi căpătasem ― fiind socotite nişte femei sărace ― egumenului mănăstirii, care îi împărţea între prizonieri.

—