— Gelozia indică afecţiune.

— Da, dar eu nu-s gelos.

— E el.

— Pe cine? Pe Debray?

— Nu, pe dumneata.

— Pe mine? Mă prind că, până în opt zile, o să-mi închidă uşa în nas.

— Te înşeli, dragă viconte.

— Dovada.

— O vrei?

— Da.

— Sunt însărcinat să-l rog pe domnul conte de Morcerf să facă un demers definitiv pe lângă baron.

— De cine?

— Chiar de baron.

— O, nu veţi face asta, nu-i aşa, dragă conte? spuse Albert cu tot alintul de care era în stare.

— Te înşeli, Albert, mă voi executa, deoarece am făgăduit.

— S-ar părea că ţineţi cu orice preţ să mă însor, glăsui Albert oftând.

— Ţin să fiu bine cu toată lumea; dar, în legătură cu Debray, nu-l mai văd la baroană.

— E certat.

— Cu doamna?

— Nu, cu domnul.

— A observat ceva?

— Nu, nu, gluma e bună!

— Crezi că bănuia? întrebă Monte-Cristo cu o naivitate fermecătoare.

— Hei, dar de unde veniţi dumneavoastră, dragă conte?

— Din Congo, dacă vrei.

— Nu e aşa departe.

— Ce, eu îi cunosc pe soţii voştri parizieni?

— Dragă conte, soţii sunt la fel pretutindeni. Din moment ce aţi studiat individul într-o ţară, cunoaşteţi rasa.

— Dar atunci ce motiv a putut să-i facă pe Danglars şi Debray să se certe? Păreau că se înţeleg foarte bine, spuse Monte-Cristo cu aceeaşi naivitate.

— O, aici intrăm în misterele lui Isis şi eu nu sunt iniţiat. Când domnul Cavalcanti-fiul va intra în familie, îl veţi întreba pe el.

Trăsura se opri.

— Iată-ne ajunşi, spuse Monte-Cristo, nu e decât zece şi jumătate, vino.

— Cu plăcere.

— Te va conduce trăsura mea.

— Nu, mulţumesc, cupeul meu ne-a urmat, desigur.

Intrară amândoi în casă; salonul era luminat; intrară în salon.

— Să ne faci ceai, Baptistin! porunci Monte-Cristo.

Baptistin ieşi fără să scoată un cuvânt. Peste două secunde reapăru cu o tavă gata pregătită, care, ca şi gustările din piesele feerice, ieşise parcă din pământ.

— Într-adevăr, spuse Morcerf, ceea ce admir la dumneavoastră, dragă conte, nu e bogăţia, căci poate sunt oameni şi mai bogaţi; nu e spiritul, căci Beaumarchais n-avea mai mult, dar avea tot atât; ci maniera de a fi servit fără să vi se răspundă un cuvânt, la minut, la secundă, ca şi cum s-ar ghici, din felul cum sunaţi, ce doriţi să aveţi şi ca şi cum ceea ce doriţi ar fi totdeauna gata.

— Cuvintele dumitale sunt întrucâtva adevărate. Se cunosc obiceiurile mele. Uite, vei vedea: nu doreşti ceva în timp ce bei ceaiul?

— Ba da, să fumez.

Monte-Cristo se apropie de placa de metal şi bătu o dată. Peste o clipă se deschise o uşă specială şi Ali apăru cu două ciubucuri.

— Minunat! spuse Morcerf.

— Ba nu, e foarte simplu, glăsui Monte-Cristo; Ali ştie că, atunci când iau ceaiul sau cafeaua, fumez de obicei; ştie că am cerut ceaiul, ştie că am venit cu dumneata, aude că îl chem, bănuieşte cauza şi, deoarece se trage dintr-o ţară unde ospitalitatea începe cu pipa ― în locul unui ciubuc aduce două.

— Desigur, e o explicaţie ca oricare alta; nu e însă mai puţin adevărat că numai la dumneavoastră... O, dar ce aud?

Şi Morcerf se înclină spre uşa prin care pătrundeau într-adevăr sunete asemănătoare cu acelea ale unei chitare.

— Dragă viconte, eşti sortit muzicii astă-seară; nu scapi de pianul domnişoarei Danglars şi nimereşti peste guzla Haydéei.

— Haydée! adorabil nume! Aşadar, există femei care se numesc într-adevăr Haydée şi în altă parte decât în poemele lordului Byron?

— Desigur; Haydée e un nume foarte rar în Franţa, dar destul de comun în Albania şi Epir; e ca şi cum ai spune, de exemplu, Castitate, Pudoare, Inocenţă. Un fel de nume de botez, cum spun parizienii dumitale.

— Ce încântător! spuse Albert. Cum aş vrea să le văd pe franţuzoaicele noastre numindu-se domnişoara Bunătate, domnişoara Tăcere, domnişoara Caritate creştină! Ia gândiţi-vă ce efect ar stârni, într-o publicaţie de stare civilă, dacă domnişoarei Danglars, în loc de Claire-Marie-Eugénie, cum se numeşte, i s-ar spune domnişoara Castitate-Pudoare-Inocenţă.

— Nebunule, nu glumi aşa tare, spuse contele; ar putea să te audă Haydée.

— Şi s-ar supăra?

— Nu, spuse contele cu aerul său mândru.

— E o fiinţă bună? întrebă Albert.

— La ea nu e bunătate, e datorie: o sclavă nu se supără în contra stăpânului.

— Haida-de, nu glumiţi nici dumneavoastră! Mai există sclave?

— Fără îndoială, de vreme ce Haydée e sclava mea.

— Într-adevăr, dumneavoastră nu faceţi nimic şi n-aveţi nimic asemănător altcuiva. Sclava domnului conte de Monte-Cristo ― e o situaţie în Franţa. După felul cum vânturaţi aurul, locul valorează desigur o sută de mii de taleri pe an.

— O sută de mii de taleri? Biata copilă a posedat mai mult; ea a venit în lume culcată pe comori pe lângă care cele din O mie şi una de nopţi înseamnă prea puţin.

— E într-adevăr principesă?

— Exact şi chiar una dintre cele mai mari din ţara sa.

— Bănuisem eu. Dar cum de a devenit sclavă o mare principesă?

— Cum a devenit Denys Tiranul dascăl de şcoală? Dragă viconte, hazardul războiului, capriciul norocului.

— Şi numele ei e un secret?

— Pentru toată lumea, da; nu însă pentru dumneata, dragă viconte, care îmi eşti prieten şi care vei şti să taci ― nu-i aşa? ― dacă îmi făgăduieşti că ai să taci.

— O, pe onoarea mea!

— Cunoşti istoria paşei din Ianina?

— A lui Ali-Tebelin? Nici vorbă, deoarece în serviciul lui şi-a făcut tatăl meu situaţie.

— Adevărat, uitasem.

— Ei bine, ce legătură este între Haydée şi Ali-Tebelin?

— Foarte simplu, e fiica lui.

— Cum? Fiica lui Ali Paşa?

— Şi a frumoasei Vasiliki.

— Şi ea e sclava dumneavoastră?

— O, da!

— Cum se face?

— Într-o zi, pe când treceam prin târgul din Constantinopol, am cumpărat-o.

— Splendid lucru! cu dumneavoastră, scumpe conte, omul nu trăieşte ― visează. Ascultaţi, ceea ce vă întreb acum e indiscret.

— Spune.

— De vreme ce ieşiţi cu ea, de vreme ce o conduceţi la Operă...

— Continuă.

— Pot să mă încumet să vă cer ceva?

— Poţi să-ţi iei inima în dinţi şi să-mi ceri orice.

— Ei bine, dragă conte, prezentaţi-mă principesei dumneavoastră.

— Cu plăcere, dar cu două condiţii.

— Le accept dinainte.

— Prima, să nu destăinuieşti nimănui vreodată