Danglars începu să râdă.

— O, ce puritan sunteţi! spuse el, dar lucrul ăsta se întâmplă în lume în fiecare zi.

— Nu puteţi totuşi să rupeţi astfel, scumpe domnule Danglars: Morcerfii contează pe căsătoria aceasta.

— Contează?

— Categoric.

— Atunci să se explice. Dragă conte, dumneavoastră, care sunteţi aşa de bine văzut acolo, ar trebui să strecuraţi două cuvinte părintelui.

— Eu? dar de unde naiba aţi văzut că sunt primit aşa bine?

— Eh, la balul lor! Contesa, mândră Mercédès, trufaşa catalană care abia catadicseşte să deschidă gura faţă de cele mai vechi cunoştinţe ale ei, v-a luat de braţ, a ieşit cu dumneavoastră în grădină, a pornit pe aleile discrete şi n-a reapărut decât după o jumătate de ceas.

— O, baroane, baroane, spuse Albert, ne împiedicaţi să ascultăm; pentru un meloman ca dumneavoastră, ce barbarie!

— Bine, bine, domnule ironic! spuse Danglars.

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:

— Vă însărcinaţi să-i spuneţi părintelui?

— Cu plăcere, dacă doriţi.

— Dar de data aceasta lucrul să se facă în mod explicit şi definitiv, în special să-mi ceară fiica, să fixeze un timp, să-şi precizeze condiţiile băneşti, în sfârşit, să ajungem la o înţelegere sau o ruptură; dar, înţelegeţi, fără amânări.

— Bine, demersul va fi făcut.

— Nu vă voi spune că-l aştept cu plăcere, dar îl aştept: un bancher trebuie să fie sclavul cuvântului său.

Şi Danglars scoase unul din acele suspine pe care, cu o jumătate de ceas mai înainte, le scotea Cavalcanti-fiul.

— Bravi! bravo! brava! strigă Morcerf parodiindu-l pe bancher şi aplaudând sfârşitul bucăţii.

Danglars începea să se uite la Albert pieziş, când servitorul intră şi îi şopti două vorbe.

— Mă înapoiez, spuse bancherul lui Monte-Cristo, aşteptaţi-mă; poate că voi avea ceva să vă comunic.

Şi ieşi.

Baroana profită de absenţa soţului pentru a deschide uşa salonului de studii al fiicei sale şi atunci domnul Andrea, care stătea la pian cu domnişoara Eugénie, fu văzut zvâcnind ca un resort.

Albert o salută zâmbind pe domnişoara Danglars care, fără să pară, câtuşi de puţin tulburată, îi răspunse cu un salut rece, ca de obicei.

Cavalcanti păru vădit încurcat, îl salută pe Morcerf, care răspunse cu aerul cel mai impertinent.

Atunci Albert începu să se piardă în elogii cu privire la glasul domnişoarei Danglars şi la regretul pe care îl simţea, după ce-l auzise, că n-a asistat la serata din ajun...

Cavalcanti, lăsat în voia lui, îl luă pe Monte-Cristo de o parte.

— Haide, spuse doamna Danglars, ajunge cu muzica şi cu complimentele; veniţi la ceai.

— Vino, Louise, glăsui domnişoara Danglars adresându-se prietenei sale.

Trecură în salonul alăturat unde, într-adevăr, ceaiul era pregătit.

În momentul când lăsau, după maniera englezească, linguriţele în ceşti, uşa se redeschise şi Danglars reapăru vizibil agitat.

Monte-Cristo remarcă şi-l întrebă pe bancher din ochi.

— Am primit corespondenţa din Grecia, spuse Danglars.

— Aha, exclamă contele, de aceea v-au chemat?

— Da.

— Cum se simte regele Othon? întrebă Albert cu tonul cel mai năzdrăvan.

Danglars îl privi pieziş, fără să-i răspundă, iar Monte-Cristo întoarse capul pentru a-şi ascunde expresia de milă care se ivise pe chipul său şi care se şterse aproape numaidecât.

— Vom merge împreună, nu-i aşa? îl întrebă Albert pe conte.

— Da, dacă vrei, răspunse acesta.

Albert nu putea să priceapă nimic din privirea bancherului; de aceea, întorcându-se spre Monte-Cristo care înţelesese perfect, îi spuse:

— Aţi văzut cum s-a uitat la mine?

— Da, răspunse contele; dar găsiţi ceva deosebit în privirea lui?

— Bineînţeles. Dar ce vrea să spună cu veştile din Grecia?

— De unde vrei să ştiu eu?

— Pentru că, după câte îmi închipui, aveţi legături în ţara aceasta.

Monte-Cristo zâmbi, aşa cum zâmbea totdeauna când nu voia să răspundă.

— Uite-l că se apropie de dumneavoastră, glăsui Albert; eu mă duc să o complimentez pe domnişoara Danglars pentru camera ei, în vremea asta părintele va avea timp să vă vorbească.

— Dacă e să-i faci complimente, fă-i cel puţin complimente pentru vocea ei, spuse Monte-Cristo.

— Nu, asta ar face-o toată lumea.

— Dragă viconte, glăsui Monte-Cristo, ai îngâmfarea impertinenţei.

Albert înaintă spre Eugénie, cu zâmbetul pe buze.

Între timp Danglars se aplecă la urechea contelui.

— Mi-aţi dat un sfat excelent, spuse el şi este o poveste oribilă în aceste cuvinte: Fernand şi Ianina.

— Hm! făcu Monte-Cristo.

— Da, vă voi povesti. Dar luaţi-l pe tânăr; mi-ar veni foarte greu să rămân cu el, acum.

— Ceea ce şi fac, deoarece mă însoţeşte; mai e nevoie să vi-l trimit pe părinte?

— Mai mult decât oricând.

— Bine.

Contele făcu un semn lui Albert.

Amândoi le salutară pe doamne şi ieşiră: Albert cu un aer perfect indiferent faţă de dispreţul domnişoarei Danglars, Monte-Cristo repetând doamnei Danglars sfaturile cu privire la prudenţa pe care trebuie s-o aibă o nevastă de bancher când e vorba de viitorul ei.

Domnul Cavalcanti rămase stăpân pe câmpul de bătaie.

Capitolul III   Haydée

Abia cotiseră caii contelui bulevardul şi Albert se întoarse spre conte izbucnind într-un râs prea zgomotos ca să nu fie întrucâtva forjat.

— Vă voi întreba, spuse el, aşa cum regele Charles al IX-lea o întreba pe Catherina de Medicis după Sfântul Bartholomeu: cum găsiţi că am jucat micul meu rol?

— În legătură cu ce? întrebă Monte-Cristo.

— În legătură cu instalarea rivalului meu la domnul Danglars...

— Care rival?

— Eh, la naiba, care rival? protejatul dumneavoastră, domnul Andrea Cavalcanti.

— O, fără glume proaste, viconte; eu nu-l ocrotesc câtuşi de puţin pe domnul Andrea, cel puţin faţă de domnul Danglars.

— Tocmai reproşul acesta vi l-aş face dacă tânărul ar avea nevoie de protecţie. Din fericire însă pentru mine, el se poate lipsi.

— Cum, crezi că face curte?

— Vă garantez: rostogoleşte ochi de îndrăgostit şi modulează sunete amoroase; aspiră la mâna mândrei Eugénie. Uite, încep să fac poezie. Pe cuvântul meu, nu este vina mea. N-are a face, repet: aspiră la mâna mândrei Eugénie.

— Ce importanţă are dacă ei nu se gândesc decât la dumneata?

— Să nu mai spuneţi asta, dragă conte, sunt maltratat din ambele părţi.

— Cum din ambele părţi?

— Fără îndoială: domnişoara Eugénie abia mi-a răspuns, iar domnişoara d'Armilly, confidenta ei, nu mi-a răspuns deloc.

— Da, dar părintele te adoră, spuse Monte-Cristo.

— El? Dimpotrivă, mi-a înfipt o mie de pumnale în inimă, pumnale care, e drept, reintră în teacă, pumnale de