— De ce? întrebă bancherul. Dacă e prinţ, face rău că nu se mândreşte. Fiecare cu dreptul său. Mie nu-mi place să-şi renege cineva originea.

— O, dumneavoastră sunteţi un democrat pur! glăsui Monte-Cristo zâmbind.

— Vezi însă la ce te expui, spuse baroana; dacă domnul de Morcerf ar veni din întâmplare şi l-ar găsi pe domnul Cavalcanti într-o cameră unde el, logodnicul Eugéniei, n-a avut niciodată îngăduinţa să intre...

— Faci bine că spui din întâmplare, declară bancherul, căci îl vedem atât de rar încât s-ar putea spune că numai întâmplarea ni-l aduce.

— În sfârşit, dacă ar veni şi l-ar găsi pe tânăr lângă fiica dumitale, ar putea să fie nemulţumit.

— El? O, te înşeli, domnul Albert nu ne face onoarea de a fi gelos pe logodnica sa, nu o iubeşte îndeajuns pentru asta. De altminteri, ce-mi pasă dacă e nemulţumit sau nu?

— Cu toate acestea, în stadiul în care ne aflăm...

— Da, în stadiul în care ne aflăm: vrei să ştii în ce stadiu ne aflăm? La balul mamei sale a dansat o singură dată cu fiica mea, în timp ce domnul Cavalcanti a dansat de trei ori şi Albert nici n-a băgat de seamă.

— Domnul viconte Albert de Morcerf! anunţă valetul.

Baroana se ridică repede.

Vroia să treacă în salonul de studii pentru a-şi înştiinţa fiica, dar Danglars o apucă de braţ.

— Las-o! zise el.

Ea îl privi uimită.

Monte-Cristo se prefăcu a nu fi văzut jocul de scenă.

Albert intră; era foarte frumos şi foarte vesel. Salută pe baroană cu dezinvoltură, pe Danglars cu familiaritate, pe Monte-Cristo cu afecţiune; apoi, întorcându-se spre baroană:

— Îmi daţi voie, doamnă, îi spuse el, să vă întreb cum se simte domnişoara Danglars?

— Cât se poate de bine, domnule, răspunse Danglars repede; face în momentul acesta muzică în salonaşul ei cu domnul Cavalcanti.

Albert îşi păstră aerul calm şi indiferent; încerca poate oarecare ciudă lăuntrică, dar simţea fixată asupra lui privirea lui Monte-Cristo.

— Domnul Cavalcanti are o foarte frumoasă voce de tenor, spuse el şi domnişoara Eugénie e o magnifică soprană, fără a mai pune la socoteală că, la pian, cântă ca Thalberg. E, desigur, un concert fermecător.

— Fapt este că se acordă de minune, spuse Danglars.

Albert nu arată că a remarcat echivocul, aşa de grosolan totuşi, în timp ce doamna Danglars roşi.

— Şi eu sunt muzician, cel puţin după câte spun profesorii mei, continuă tânărul; ei bine, lucru ciudat, n-am putut încă să-mi acord vocea cu altă voce, iar cu vocile de soprană mai puţin decât cu altele.

Danglars schiţă un zâmbet care însemna: hai, supără-te.

— De aceea, spuse el nădăjduind fără îndoială că va ajunge la scopul pe care îl dorea, prinţul şi fiica mea au stârnit ieri admiraţia generală. N-aţi fost ieri, domnule de Morcerf?

— Care prinţ? întrebă Albert.

— Prinţul Cavalcanti, reluă Danglars, încăpăţânându-se să dea tânărului titlul acesta.

— A, iertaţi-mă, spuse Albert, nu ştiam că e prinţ. Aşadar, prinţul Cavalcanti a cântat ieri cu domnişoara Eugénie? De bună seamă că a fost ceva încântător şi îmi pare foarte rău că nu am auzit. N-am putut însă răspunde invitaţiei dumneavoastră, căci am fost nevoit s-o conduc pe doamna Morcerf la baroana de Château-Renaud-mama, unde cântau germanii.

Apoi, după o pauză şi ca şi cum n-ar fi fost vorba de nimic:

— Mi se va îngădui, repetă Morcerf, să prezint omagiile mele domnişoarei Danglars?

— O, aşteptaţi, aşteptaţi, vă rog, spuse bancherul oprindu-l pe tânăr; ia auziţi delicioasa cavatină: ta-ta-ta-ti-ta-ti-ta-ta... E încântătoare... O singură secundă: perfect! bravo! bravi! brava!

Şi bancherul începu să aplaude cu frenezie.

— Într-adevăr, spuse Albert, e ceva excepţional şi e cu neputinţă să înţeleagă cineva mai bine muzica ţării sale decât o înţelege prinţul Cavalcanti. Aţi spus prinţ, ― va fi făcut; în Italia este lucru uşor. Dar, ca să revenim la adorabilii noştri cântăreţi, ar trebui să ne faceţi o plăcere, domnul Danglars: fără s-o înştiinţaţi că-i aci un străin, ar trebui să rugaţi pe dom-nişoara Danglars şi pe domnul Cavalcanti să înceapă altă bucată. E aşa delicios să te bucuri de muzică mai departe, într-o penumbră, fără să fii văzut, fără să vezi şi, în consecinţă, fără să-l stânjeneşti pe muzician, care se poate astfel lăsa cu totul în voia geniului, sau a elanului inimii sale.

De data aceasta Danglars fu dezarmat de calmul tânărului.

Îl luă pe Monte-Cristo la o parte.

— Ei, ce spuneţi de îndrăgostitul nostru? îl întrebă el.

— Hm, de netăgăduit, îmi face impresia că e rece; dar ce vreţi? sunteţi angajat.

— Fără îndoială, sunt angajat, dar obligaţia mea e să o dau pe fiica mea unui om care o iubeşte, nu unuia care nu o iubeşte. Îl vedeţi pe el, rece ca o marmură şi orgolios ca părintele său; dacă măcar ar fi bogat, dacă ar avea averea Cavalcanţilor, treacă-meargă. La drept vorbind nu am consultat-o pe fiica mea, însă dacă ea ar avea gust...

— O, nu ştiu dacă prietenia mea pentru el mă orbeşte, glăsui Monte-Cristo, dar vă asigur că domnul de Morcerf e un tânăr fermecător care o va face fericită pe fiica dumneavoastră şi care, mai curând sau mai târziu, va ajunge la ceva în viaţă; căci, la urma urmei, situaţia părintelui său este excelentă.

— Hm! făcu Danglars.

— De ce vă îndoiţi?

— Eh, e trecutul... trecutul acela obscur.

— Dar trecutul părintelui nu-l priveşte pe fiu.

— Ba da, ba da.

— Nu vă aprindeţi; acum o lună proiectul căsătoriei vi se părea excelent. Înţelegeţi, sunt deznădăjduit; pe tânărul Cavalcanti, pe care nu-l cunosc, vă repet, l-aţi văzut la mine.

— Eu îl cunosc şi asta ajunge, spuse Danglars.

— Îl cunoaşteţi? Aţi cules informaţii asupra lui? întrebă Monte-Cristo.

— E nevoie oare de aşa ceva? Nu se vede de la început cu cine ai a face? În primul rând e bogat.

— Nu garantez.

— Cu toate acestea garantaţi pentru el.

— Pentru cincizeci de mii de lire, nimica toată.

— Are o educaţie distinsă.

— Hm! făcu la rându-i Monte-Cristo.

— E muzician.

— Toţi italienii sunt.

— Conte, nu sunteţi drept cu tânărul acesta.

— Ei da, mărturisesc, văd cu mâhnire că, deşi cunoaşte obligaţiile dumneavoastră faţă de Morcerf, el se pune de-a curmezişul şi abuzează