al lui Andrea; ai fi zis că ele lunecau pe platoşa de Minervă, platoşă despre care unii filozofi pretind că acoperea câteodată pieptul lui Sapho.

Eugénie îl salută pe conte cu răceală şi profită de începutul conversaţiei pentru a se retrage în salonul de studii, de unde două glasuri zglobii şi zgomotoase, amestecate cu primele acorduri ale unui pian, arătară lui Monte-Cristo că domnişoara Danglars preferase societăţii sale şi a domnului Cavalcanti tovărăşia domnişoarei Louise d'Armilly, profesoara ei de canto.

Abia atunci, în timp ce vorbea cu doamna Danglars şi părea cufundat în vraja conversaţiei, contele remarcă solicitudinea domnului Andrea Cavalcanti, modul lui de a se duce să asculte muzica la uşa prin care nu cuteza să treacă şi de a-şi manifesta admiraţia.

Bancherul reveni curând. Prima lui privire se adresă, e drept, lui Monte-Cristo, dar a doua se adresă lui Andrea.

Pe soţie o salută aşa cum unii soţi îşi salută femeia; celibatarii nu vor putea să-şi facă o idee despre acest mod de a saluta decât când se va publica un cod foarte întins al vieţii conjugale.

— Domnişoarele nu te-au invitat să faci muzică cu ele? îl întrebă Danglars pe Andrea.

— O, nu, domnule! răspunse Andrea cu un oftat mai remarcabil chiar decât celelalte.

Danglars înaintă numaidecât spre uşa de comunicaţie şi o deschise.

Fetele fură văzute atunci stând pe acelaşi scaun, în faţa aceluiaşi pian. Acompaniau fiecare cu o mână exerciţiul cu care se deprinseseră din fantezie şi în care deveniseră de o măiestrie deosebită.

Domnişoara d'Armilly, care se zărea acum, formând cu Eugénie, graţie cadrului uşii, unul din acele tablouri vivante care se fac deseori în Germania, era înzestrată cu o frumuseţe remarcabilă sau, mai bine zis, cu o drăgălăşenie gingaşă. Era o femeiuşcă subţirică şi blondă ca o zână, cu păr buclat căzând pe gâtul ei cam prea lung, aşa cum Perugino face uneori gâtul fecioarelor sale şi cu ochi voalaţi de oboseală. Se spunea că e şubredă de piept şi că, asemeni Antoniei din Vioara din Cremona, va muri într-o zi cântând.

Monte-Cristo aruncă o privire repede, curioasă; o vedea pentru prima oară pe domnişoara d'Armilly despre care auzise aşa de des vorbindu-se în casă.

— Ei, ce e, noi suntem excluşi? o întrebă bancherul pe fiică.

Îl duse atunci pe tânăr în salonaş şi, fie din întâmplare, fie într-adins, uşa fu închisă în aşa fel ca, din locul unde stăteau, Monte-Cristo şi baroana să nu mai poată vedea nimic; deoarece însă bancherul îl urmase pe Andrea, doamna Danglars păru că nu remarcă faptul.

Curând după aceea contele auzi glasul lui Andrea răsunând în acordurile pianului şi acompaniind un cântec corsican.

În timp ce contele asculta, cu un zâmbet, cântecul care îl făcea să uite de Andrea şi să-şi reamintească de Benedetto, doamna Danglars lăuda faţă de Monte-Cristo tăria sufletească a soţului ei care, în chiar dimineaţa aceea, pierduse într-un faliment milanez trei sau patru sute de mii franci.

Şi într-adevăr, elogiul era meritat; căci dacă Monte-Cristo n-ar fi ştiut lucrul de la baroană, sau poate printr-unul din mijloacele pe care le avea de a afla totul, figura contelui nu i-ar fi trădat nimic.

"Bun! gândi Monte-Cristo. A ajuns în situaţia de a ascunde ce pierde; acum o lună se lăuda."

Apoi, cu glas tare:

— O, doamnă, spuse contele, domnul Danglars cunoaşte aşa de bine Bursa încât va câştiga totdeauna acolo ceea ce ar putea să piardă într-altă parte.

— Văd că împărtăşiţi eroarea comună, spuse doamna Danglars.

— Ce eroare? întrebă Monte-Cristo.

— Aceea că domnul Danglars joacă, în timp ce, dimpotrivă, nu joacă niciodată.

— A, da, este adevărat, doamnă; mi-aduc aminte că domnul Debray mi-a spus... Dar ce e cu domnul Debray? Nu l-am zărit de trei sau patru zile.

— Nici eu, glăsui doamna Danglars cu o prezenţă de spirit miraculoasă. Aţi început însă o frază care a rămas neterminată.

— Anume?

— Că domnul Debray v-a spus...

— A, da; domnul Debray mi-a spus că dumneavoastră eraţi aceea care aduceaţi jertfe demonului jocului.

— Am avut, mărturisesc, pasiunea aceasta câtva timp, însă nu o mai am, glăsui doamna Danglars.

— Şi faceţi rău, doamnă. Eh, şansele norocului sunt precare şi, dacă aş fi femeie, iar hazardul ar fi făcut din femeia aceasta soţia unui bancher, oricâtă încredere aş avea în norocul soţului meu ― căci în afaceri, ştiţi, totul e noroc şi nenoroc; ei bine, oricâtă încredere aş avea în norocul soţului meu, aş căuta totdeauna să-mi asigur o avere independentă, chiar de ar trebui să obţin averea încredinţând interesele mele în mâini necunoscute.

Doamna Danglars se roşi fără voie.

— Uite, spuse Monte-Cristo ca şi cum nu văzuse nimic, se vorbeşte de o lovitură frumoasă care a fost dată ieri cu bonurile Neapolelui.

— Eu nu le am şi nu le-am avut niciodată, glăsui repede baroana; dar să nu mai vorbim de Bursă, domnule conte, căci avem aerul unor agenţi de schimb; să vorbim mai bine despre bieţii Villefort pe care fatalitatea îi chinuieşte aşa de mult în momentul acesta.

— Dar ce li s-a întâmplat? întrebă Monte-Cristo cu perfectă naivitate.

— Ştiţi şi dumneavoastră; după ce l-au pierdut pe domnul de Saint- Méran, la trei sau patru zile după plecarea lui, au pierdut-o pe marchiză la trei sau patru zile după sosirea ei.

— A, da, glăsui Monte-Cristo, am aflat; dar, precum îi spune Clodius lui Hamlet, e o lege a naturii: părinţii lor muriseră înainte şi ei îi plânseră; ei vor muri înaintea fiilor lor şi fiii îi vor plânge.

— Dar asta nu e totul.

— Cum, nu e totul?

— Nu; ştiaţi că erau pe cale să-şi căsătorească fiica...

— Cu domnul Franz d'Épinay... Căsătoria a căzut?

— Ieri dimineaţă, după câte se pare, Franz şi-a retras cuvântul.

— Serios? Şi se cunosc cauzele rupturii?

— Nu.

— Extraordinar, doamnă... Dar cum primeşte domnul de Villefort toate aceste nenoro-ciri?

— Ca întotdeauna: filozofic.

În momentul acela Danglars se înapoie singur.

— Ei, îl laşi pe domnul Cavalcanti cu fiica dumitale? spuse baroana.

— Dar pe domnişoara d'Armilly drept cine-o iei? întrebă bancherul.

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:

— Încântător tânăr Cavalcanti, nu-i aşa domnule conte? Dar e cu adevărat prinţ?

— Eu nu garantez, glăsui Monte-Cristo. Părintele său mi-a fost prezentat ca marchiz, aşa că tânărul este probabil conte; mi se