Drept care am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei.

Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal".

După ce Franz sfârşi lectura aceasta aşa de cumplită pentru un fiu, după ce Valentine, palidă de emoţie, îşi şterse o lacrimă, după ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ, încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare:

— Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin semnături onorabile, deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie: spuneţi-mi numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu părinte.

Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii. Valentine, care înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care observase de multe ori pe antebraţul lui două urme de sabie, făcu un pas înapoi.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse Franz adresându-se logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu ca să aflu numele omului care m-a făcut orfan la doi ani.

Valentine rămase nemişcată şi mută.

— Crede-mă, domnule, spuse Villefort, nu mai prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost într-adins tăinuite. Nici părintele meu nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc în dicţionar.

— Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranţă care m-a susţinut de-a lungul lecturii şi care mi-a dat puterea să merg până la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi ce veţi putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face să înţeleg...

— Da, răspunse Noirtier.

— Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn că poate să mi-l arate... pe omul acela... Ajutaţi-mă... dumneavoastră îl înţelegeţi... daţi-mi concursul.

Noirtier privi dicţionarul.

Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând literele alfabetului până la E.

La litera aceasta bătrânul făcu semn că da.

— E, repetă Franz.

Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn negativ.

Valentine îşi ascundea capul în mâini.

În sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu.

— Da, făcu bătrânul.

— Dumneavoastră? exclamă Franz şi părul i se zbârli pe cap; dumneavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele meu?

— Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoare.

Franz căzu fără puteri într-un jilţ.

Villefort deschise uşa şi fugi, căci îi venise în minte să înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.

Capitolul II   Progresele lui Cavalcanti-fiul

Între timp, domnul Cavalcanti tatăl plecase să-şi reia serviciul, dar nu în armata Maiestăţii sale Împăratul Austriei, ci la ruleta din Lucca.

Se înţelege că ridicase cu cea mai scrupuloasă exactitate, până la ultima lăscaie, suma care îi fusese alocată pentru călătorie şi ca recompensă pentru chipul impunător, solemn, cu care îşi jucase rolul de părinte.

Domnul Andrea moştenise toate hârtiile care constatau că avea onoarea să fie fiul marchizului Bartolomeu şi al marchizei Leonora Corsinari.

Era deci ancorat în societatea pariziană, care primeşte cu atâta uşurinţă pe străini, tratându-i nu după ceea ce sunt, ci după ceea ce vor să fie.

De altminteri ce se cere unui tânăr la Paris? Să cunoască întrucâtva limba, să fie îmbrăcat convenabil, să fie un bun jucător şi să plătească în aur.

Se înţelege că lumea e mult mai puţin pretenţioasă cu un străin decât cu un parizian.

Andrea ocupase deci, în cincisprezece zile, o poziţie destul de frumoasă; i se spunea domnul conte, se vorbea despre el că are un venit de cincizeci de mii de lire şi se pomenea de comori imense al părintelui său, îngropate ― zice-se ― în carierele de la Saravezza.

Un avocat, în faţa căruia se menţiona această ultimă circumstanţă ca un fapt, declară că a văzut carierele în chestiune, ceea ce dădu o mare greutate aserţiunilor care plutiseră până atunci în stare de îndoială şi care, din momentul acela, căpătară consistenţa realităţii.

Lucrurile se găseau în stadiul acesta în cercul societăţii pariziene unde i-am introdus pe cititorii noştri, când Monte-Cristo veni într-o seară în vizită la domnul Danglars. Domnul Danglars ieşise, dar i se propuse contelui să fie introdus la baroană, care putea fi vizitată; el acceptă.

După masa de la Auteuil şi după evenimentele care au urmat, doamna Danglars nu putea auzi numele lui Monte-Cristo fără o anume tresărire nervoasă. Dacă prezenţa contelui nu urma rostirii numelui său, senzaţia dureroasă devenea mai intensă; dacă, dimpotrivă, contele se arăta, figura lui deschisă, ochii strălucitori, amabilitatea, galanteria sa faţă de doamna Danglars izgoneau curând ultimul rest de teamă; baroanei i se părea cu neputinţă ca un om aşa de fermecător la suprafaţă să poată nutri împotriva ei gânduri rele; de altminteri, inimile cele mai corupte nu pot crede în rău decât punându-l în legătură cu un interes oarecare; răul inutil şi fără cauză repugnă ca o anomalie.

Când Monte-Cristo intră în budoarul unde i-am mai introdus o dată pe cititorii noştri ― şi unde baroana urmărea cu ochi neliniştiţi desenele pe care i le înmâna fiica ei, după ce le privise cu domnul Cavalcanti-fiul ― prezenţa lui îşi produse efectul obişnuit, astfel că baroana îl primi pe conte zâmbind, deşi numele lui o tulburase puţin.

La rându-i, acesta îmbrăţişă întreaga scenă dintr-o ochire.

Lângă baroană, aproape culcată pe o canapea mică stătea Eugénie, iar Cavalcanti se afla în picioare.

Îmbrăcat în negru ca un erou al lui Goethe, cu pantofi de lac şi cu ciorapi albi de mătase, Cavalcanti îşi trecea o mână îndeajuns de albă şi de îngrijită prin părul blond în care scânteia un diamant; în ciuda sfaturilor lui Monte-Cristo, vanitosul tânăr nu putuse rezista voinţei de a şi-l pune în degetul mic.

Mişcarea era însoţită de priviri asasine zvârlite domnişoarei Danglars şi de suspine trimise la aceeaşi adresă.

Domnişoara Danglars era neschimbată, adică frumoasă, rece şi ironică. Nu-i scăpa nici o privire, nici un suspin