năpusti asupra dumneavoastră; dar, aţi spus singur, vă aflaţi printre conspiratori; posedaţi secretul nostru, sunteţi dator să ne garantaţi secretul.

O linişte plină de semnificaţie urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse uşierilor:

— Închideţi uşile!

Aceeaşi linişte de moarte urmă cuvintelor sale.

Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforţare, spuse:

— Am un fiu şi sunt dator să mă gândesc la el când mă găsesc printre asasini.

— Generale, spuse cu nobleţe şeful adunării, un om singur are întotdeauna dreptul să insulte cincizeci: este privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează de acest drept. Crede-mă, generale, jură şi nu ne insulta.

Încă o dată îmblânzit de superioritatea şefului adunării, generalul şovăi un moment; dar apoi, înaintând până la biroul preşedintelui, întrebă:

— Care e formula?

— Iat-o:

"Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi auzit la 5 februarie 1815, între orele nouă şi zece seara şi declar că merit moartea dacă încalc jurământul."

Generalul păru stăpânit de o înfiorare nervoasă, care îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârşit, înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti jurământul, dar cu un glas aşa de scăzut încât abia se auzi; de aceea câţiva membri cerură să-l repete cu glas mai tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu.

— Acum doresc să mă retrag, glăsui generalul; sunt, în sfârşit, liber?

Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoţi şi se urcă în trăsură cu generalul, după ce îi legă ochii. Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese.

Ceilalţi membri ai clubului se despărţiră în tăcere.

— Unde vreţi să vă ducem? întrebă preşedintele.

— Oriunde voi putea să scap de prezenţa dumneavoastră! răspunse domnul d'Épinay.

— Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă mai găsiţi în adunare, nu mai aveţi a face decât cu oameni izolaţi; nu-i insultaţi, dacă nu vreţi să fiţi tras la răspundere pentru insultă.

Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse:

— Sunteţi tot aşa de brav în trăsură ca şi la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt întotdeauna mai tari decât unul singur.

Preşedintele dădu ordin să se oprească trăsura.

Se aflau în dreptul cheiului des Ormes, unde e scara care duce la râu.

— De ce opriţi aici? întrebă domnul d'Épinay.

— Pentru că, domnule, spuse preşedintele, aţi insultat un om, iar omul acesta nu vrea să mai facă un pas fără a vă cere în chip leal satisfacţie.

— Un mod de asasinare, spuse generalul înălţând din umeri.

— Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu vreţi să vă privesc ca pe unul din oamenii pe care îi arătaţi adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea sa scut. Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveţi o spadă, am şi eu una în bastonul acesta; nu aveţi martori; unul din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum, dacă vreţi, puteţi să scoateţi legătura.

Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi.

— În sfârşit, spuse el, voi şti cu cine am a face.

Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră..."

 

Franz se întrerupse încă o dată. Îşi şterse sudoarea rece care îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi pe fiu, tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până atunci ale morţii părintelui său.

Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum s-ar fi rugat.

Noirtier se uită la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ şi orgoliu.

Franz continuă:

 

"Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile îngheţul era între cinci şi şase grade; scara luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras şi înalt, astfel că preşedintele îi oferi partea dinspre rampă ca să coboare.

Cei doi martori veneau în urmă.

Noaptea era întunecoasă, treptele scării umede de zăpadă şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea.

Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de cărbuni; la lumina lanternei, examinară armele.

Spada preşedintelui care era, precum s-a spus, o simplă spadă purtată într-un baston, era mai scurtă decât a adversarului şi n-avea gardă.

Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii să fie trase la sorţi: preşedintele răspunse însă că el a provocat şi că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma sa.

Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă.

Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de alta lupta începu.

Lumina făcea din cele două spade două fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul.

Domnul general trecea drept unul dintre cei mai buni mânuitori de spadă. El fu însă luat aşa de repede încât dădu înapoi şi căzu.

Martorii îl crezură ucis; dar adversarul său, care ştia că nu l-a atins, îi oferi mâna pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase din sărite pe general, care se năpusti la rându-i asupra adversarului.

Dar adversarul nu dădu înapoi deloc. De trei ori generalul se trase în urmă şi reveni la atac.

A treia oară căzu din nou.

Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi încercară să-l scoale; dar cel care îl luase în braţe simţi sub mână o căldură jilavă. Era sânge.

Generalul, care era aproape leşinat, îşi reveni.

— Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el.

Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care ţinea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă braţul străpuns de două lovituri de spadă; apoi, desfăcându-şi haina şi vesta, arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură.

Cu toate astea nu scoase măcar un oftat.

Generalul d'Épinay intră în agonie şi îşi dădu sufletul după cinci minute..."

 

Franz citi ultimele cuvinte cu o voce aşa de gâtuită încât abia se auziră, iar după ce le citi se opri trecându-şi mâna peste ochi ca pentru a alunga un nor.

După o clipă de tăcere, continuă:

 

"Preşedintele urcă scara după ce îşi băgă sabia în baston; o dâră de sânge însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după ce constatară moartea.

Generalul a sucombat, deci, într-un duel loial, iar