o expresie de furie pe faţă, dădu drumul la motor. Alături, un birjar îşi înfierbînta calul şi, lovindu-l cu frîul liliachiu peste crupă, strigă:

— Uite că merge şi un cal iute! Am mai dus eu clienţi la spitalul de nebuni!

Mulţimea din jur vuia, comentînd evenimentul nemaivăzut, într-un cuvînt, un scandal oribil, scîrbos, ispititor, o porcărie, nu alta, un scandal care se potoli numai atunci cînd camionul se urni din poarta „Casei Griboedov”, ducîndu-i cu el pe nefericitul Ivan Nikolaevici, pe miliţian, pe Pantelei şi pe Riuhin.

 

 

6 Schizofrenie, după cum s-a şi spus

 

Ceasul arăta unu şi jumătate din noapte cînd, în sala de consultaţii a celebrei clinici de psihiatrie, clădită recent în preajma Moscovei, pe malul unui rîu, intră un bărbat cu bărbuţă ascuţită, îmbrăcat în halat alb. Trei sanitari nu-şi luau ochii de la Ivan Nikolaevici, care şedea pe canapea. Poetul Riuhin, grozav de tulburat, era şi el acolo. Ştergarele cu care fusese legat Ivan Nikolaevici zăceau maldăr tot acolo, pe canapea. Ivan Nikolaevici avea mîinile şi picioarele libere.

Văzîndu-l intrînd pe bărbatul cu bărbuţă, Riuhin păli, tuşi uşor şi spuse sfios:

— Bună seara, doctore.

Doctorul dădu din cap în semn de salut, dar, înclinîndu-se, se uită la Ivan Nikolaevici şi nu la Riuhin. Bezdomnîi şedea încremenit, cu o expresie răutăcioasă pe faţă, cu sprîncenele încruntate, şi nu făcu nici cea mai mică mişcare cînd intră doctorul.

— Iată-l, doctore, vorbi Riuhin, nu se ştie de ce în şoaptă, pe un ton misterios, aruncînd priviri speriate spre Ivan Nikolaevici, iată-l pe cunoscutul poet Ivan Bezdomnîi, vedeţi... Ne e teamă să nu aibă cumva delirium tremens...

— Bea mult? întrebă printre dinţi doctorul.

— Nu, bea şi el, din cînd în cînd, dar nu aşa ca să...

— I se năzăreau cumva gîndaci de bucătărie, şobolani, draci sau dini ce umblă de colo-colo?

— Nu, răspunse Riuhin, înfiorîndu-se, l-am văzut ieri şi azi-dimineaţă... era perfect sănătos.

— Şi de ce e numai în izmene? L-au luat direct din pat?

— Nu, doctore, a venit în ţinuta asta la restaurant...

— Aha, aha, rosti doctorul foarte satisfăcut, şi de ce are zgîrieturi? S-a bătut cu careva?

— A căzut de pe gard, iar apoi, la restaurant, l-a atins pe unu... şi încă pe cîţiva...

— Aşa, aşa, zise doctorul şi, întorcîndu-se spre Ivan, adăugă: Bună seara!

— Să trăieşti, sabotorule! îi răspunse cu răutate, ridicînd vocea, Ivan.

Riuhin se fîstîd într-atît, încît nu îndrăzni să se uite în ochii prevenitorului doctor. Acesta nu se ofensă defel, ci-şi scoase cu un gest familiar, abil, ochelarii, ridică poala halatului, îi ascunse în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi îl întrebă pe Ivan:

— Cîţi ani ai?

— Ia mai duceţi-vă dracului cu toţii şi lăsaţi-mă în pace! strigă grosolan Bezdomnîi şi-i întoarse spatele.

— De ce te înfurii? Te-am supărat cu ceva?

— Am douăzeci şi trei de ani, vorbi iritat Ivan, şi am să mă plîng împotriva voastră, a tuturor, împotriva ta, păduche ce eşti! i se adresă el lui Riuhin.

— Şi de ce anume vrei să te plîngi?

— De aia, că m-au înşfăcat pe mine, om sănătos, şi m-au tîrît cu sila aici la casa de nebuni! îi răspunse mînios Ivan. În clipa aceea Riuhin se uită la Ivan şi îngheţă: Poetul nu avea deloc o privire de nebun. Ochii lui, atît de tulburi la „Gri-boedov”, erau acum ochii lui Ivan de altădată, limpezi de tot. „Aoleu! gîndi speriat Riuhin. E într-adevăr normal! Ce aiureală! Chiar aşa, de ce l-am tîrît aici? E normal, absolut normal, numai atît că are toată mutra zdrelită...”

— Dumneata te afli într-o clinică, vorbi foarte calm medicul, instalîndu-se pe un taburet cu picior metalic lucios, şi nu într-o casă de nebuni, într-o clinică, unde, dacă nu e cazul, nimeni n-o să te reţină.

Ivan Nikolaevici îl privi neîncrezător cu coada ochiului, dar mormăi:

— Slavă ţie, Doamne! în sfîrşit, văd şi eu un om normal printre atîţia idioţi, dintre care primul este gogomanul şi incapabilul de Saşka!

— Cine este acest Saşka incapabil? se informă medicul.

— El, Riuhin, răspunse Ivan, arătîndu-l cu degetul murdar pe Riuhin.

Poetul nu mai putea de indignare. „Asta-i recunoştinţa, gîndi el cu amărăciune, pentru tot ce-am făcut pentru dînsul. E o pramatie în toată puterea cuvîntului!”

— Ca mentalitate, un chiaburaş tipic, vorbi Ivan Nikolaevici, dornic să-l demaşte cît mai rapid pe Riuhin, şi, unde mai pui, e un chiaburaş ce poartă cu abilitate masca de proletar! Priviţi-i figura acră şi confruntaţi-o cu acele versuri sonore pe care le-a comis în întîmpinarea lui 1 Mai. He-he-he... „Flutură!” şi „fîlfîie...” Aruncaţi o privire înăuntrul lui, să vedeţi ce gînduri zac acolo... rămîneţi paf! rîse cam sinistru Ivan Nikolaevici.

Riuhin gîfîia, roşu la faţă, şi se gîndea la un singur lucru: încălzise un şarpe la piept, sărise în ajutorul cuiva care se dovedea a fi un duşman înrăit. Şi jalea cea mare era că n-avea ce-i face, doar nu putea să se ia la harţă cu un bolnav psihic!

— Dar, de fapt, de ce v-au adus la noi? întrebă medicul, după ce ascultase atent toate învinuirile lui Bezdomnîi.

— Dracu să-i ia pe nătărăii ăştia! M-au înşfăcat, m-au legat cu nu ştiu ce cîrpe şi m-au tîrît pînă aici cu camionul!

— Îmi daţi voie să vă întreb, de ce aţi venit la restaurant numai în cămaşă şi izmene?

— N-are de ce să vă mire, îi răspunse Ivan. M-am dus să mă scald în rîul Moscova, şi mi-au şterpelit hainele, lăsîn-du-mi porcăria asta! Doar nu era să merg în pielea goală prin Moscova! Am pus pe mine ce-am găsit şi eu, pentru că mă grăbeam să ajung la restaurant, la „Griboedov”.

Medicul se uită întrebător la Riuhin, şi acesta mormăi po-somorît:

— Aşa se cheamă restaurantul.

— Aha, se lămuri medicul, dar de ce eraţi atît de grăbit? Aveaţi vreo întîlnire importantă?

— Mă zbat să-l prind pe consultant, îi răspunse Ivan Nikolaevici, privind neliniştit în jur.

— Care consultant?

— îl cunoaşteţi pe Berlioz? întrebă semnificativ Ivan.

— Compozitorul?...

— Ce compozitor? Ah, da, aşa e... Dar nu despre el e vorba. Compozitorul e tizul lui Misa Berlioz.

Riuhin n-avea deloc chef să vorbească, a trebuit însă să dea explicaţii.

— Berlioz, secretarul Massolit-ului, a fost călcat astă-seară