— Nu te băga, dacă nu ştii! se supără Ivan. Nu tu, eu am fost acolo cînd s-a întîmplat. El l-a vîrît dinadins sub tramvai.

— L-a împins?

— N-are a face dacă l-a împins sau nu! sări Ivan, furios că ceilalţi sînt grei de cap. Unu ca ăsta nici n-are nevoie să împingă! El e în stare să facă nişte figuri, mamă, mamă! Ştia dinainte că Berlioz va fi călcat de tramvai!

— în afară de dumneavoastră, l-a mai văzut cineva pe acest consultant?

— Tocmai aici e buba, doar Berlioz şi cu mine l-am văzut.

— Aşa. Şi ce măsuri aţi luat pentru prinderea asasinului? Spunînd aceasta, medicul se întoarse şi aruncă o privire

femeii cu halat alb, ce şedea mai la o parte, în faţa unui birou. Aceasta luă un formular şi se apucă să-l completeze.

— Ce măsuri? Am luat din bucătărie o lumînărică.

— Asta? îl întrebă medicul, arătîndu-i luminarea ruptă, aşezată alături de iconiţă, pe biroul femeii cu halat alb.

— Chiar asta, şi...

— Dar iconiţa la ce-a servit?

— Mda, iconiţa... bîigui Ivan, înroşindu-se. Iconiţa, de fapt, i-a speriat cel mai mult, urmă el, arătîndu-l din nou cu degetul pe Riuhin. Adevărul e că el, consultantul, ce să ne mai ascundem după deget... s-a înhăitat cu necuratul... şi nu-l prinzi cu una, cu două.

Sanitarii stăteau acum drepţi şi nu-şi mai luau ochii de la Ivan.

— Mda, urmă poetul, s-a înhăitat! E o realitate irevocabilă. A stat de vorbă personal cu Pilat din Pont. Nu vă mai uitaţi aşa la mine, ştiu eu ce spun! A văzut tot, şi balconul, şi palmierii. Într-un cuvînt, ce mai... a fost la Pilat din Pont, garantez eu pentru asta.

— Da, da...

— Ei, şi mi-am prins, va să zică, iconiţa asta în piept şi am dat fuga...

În clipa aceea ceasul bătu de două ori.

— Ehehei! exclamă Ivan, sărind de pe canapea. E ora două, şi eu îmi pierd timpul cu voi! Iertaţi-mă, unde aveţi telefonul?

— Lăsaţi-l să telefoneze, ordonă medicul, adresîndu-se sanitarilor.

Ivan înşfacă receptorul, în timp ce femeia cu halat alb îl întrebă încet pe Riuhin:

— E însurat?

— Celibatar, o informă speriat poetul.

— Sindicalist?

— Da.

— Miliţia? ţipă Ivan în receptor. Miliţia? Tovarăşul de serviciu? Daţi dispoziţie să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea unui consultant străin. Cum? Treceţi să mă luaţi, merg cu dumneavoastră... La telefon poetul Bez-domnîi, vorbesc de la casa de nebuni... Repede, adresa dumneavoastră! ceru el în şoaptă medicului, acoperind receptorul cu palma. Apoi, strigă din nou în receptor: Mă auziţi? Alo!... E o neruşinare! vocifera deodată Ivan trîntind receptorul de perete.

Apoi se întoarse spre medic, îi întinse mîna, îi aruncă distant un „La revedere” şi dădu să plece.

— Nu te supăra, unde vrei să pleci? îl opri medicul, pri-vindu-l în ochi. E noapte tîrziu, eşti numai în cămaşă şi izmene. .. Nu te simţi bine, rămîi la noi.

— Lăsaţi-mă să trec, se răsti Ivan la sanitarii care se postaseră în dreptul uşii. Îmi daţi drumul sau nu? strigă poetul cu glas fioros.

Riuhin începu să tremure, iar femeia apăsă pe un buton şi pe suprafaţa de sticlă a mesei se ivi o cutiuţă lucioasă de metal şi o fiolă.

— Aşa, va să zică?! rosti Ivan, aruncînd în jur uitături de fiară încolţită. Atunci... Cu bine!! strigă el şi se năpusti cu capul înainte spre storul lăsat al ferestrei.

Urmă un zgomot destul de puternic, dar geamul din spatele storului rămase intact şi în clipa următoare Ivan Niko-laevici se zbătea în mîinile sanitarilor. Horcăia, se căznea să-i muşte strigînd:

— Aşa, va să zică, geamuri din astea aţi introdus! Dă-mi drumul!... Dă-mi drumul!...

În mîinile medicului sclipi seringa, cu o singură mişcare, femeia despică mîneca putrezită a bluzei lui Ivan şi-i apucă braţul cu o putere deloc feminină. În încăpere se răspîndi miros de eter. Ţinut de patru inşi, Ivan se muie, şi medicul înde-mînatic folosi acest moment ca să-i înfigă acul în braţ. Îl mai ţinură pe Ivan cîteva clipe şi-l lăsară apoi pe canapea.

— Bandiţilor! zbieră Ivan, sărind de pe canapea, dar se pomeni din nou instalat la loc.

îndată ce-i dădură drumul, sări iar în sus, dar de data aceasta se lăsă singur pe canapea. Tăcu, aruncînd priviri sălbatice înjur, apoi căscă pe neaşteptate, iar în clipa următoare, zîmbi răutăcios.

— M-au închis totuşi aici, zise, apoi mai căscă o dată, se întinse, îşi puse capul pe pernă, îşi propti obrazul în pumn precum copiii şi mormăi cu glas somnoros, de data asta fără răutate: Foarte bine... voi o să plătiţi pentru toate astea... v-am prevenit, aşa încît faceţi cum credeţi... pe mine, în clipa de faţă însă, mă interesează cel mai mult Pilat din Pont... Pilat... Aici Ivan închise ochii.

— O baie, rezerva 117 şi o gardă permanentă la patul lui, dădu medicul dispoziţie, punîndu-şi ochelarii.

Riuhin tresări din nou: uşile albe se deschiseră fără zgomot, lăsînd să se vadă coridorul luminat de becurile albastre, de noapte. Din coridor fu împins în încăpere un cărucior pe rotile de cauciuc, pe care îl întinseră pe Ivan, aţipit. Apoi căruciorul cu Ivan plecă şi uşile se închiseră la loc.

— Doctore, întrebă în şoaptă Riuhin, zguduit, e, va să zică, într-adevăr bolnav?

— O, da, confirmă medicul.

— Dar ce are totuşi? urmă sfios Riuhin.

Medicul se uită obosit la Riuhin şi-i răspunse cu glas stins:

— Hiperexcitabilitate nervoasă cu lezarea aparatului vorbirii şi al celui motor... interpretaţiuni delirante... Un caz complicat, se vede. Presupun că e vorba de schizofrenie. Şi, pe deasupra, etilismul...

Riuhin nu pricepu nimic din spusele doctorului în afară de faptul că situaţia lui Ivan Nikolaevici era cam albastră; oftă şi mai întrebă:

— Dar de ce-o fi vorbind mereu despre nu ştiu ce consultant?

— A văzut probabil pe cineva, care a produs o impresie puternică asupra imaginaţiei lui bolnave. Sau, poate, o fi avînd o halucinaţie...

Cîteva minute mai tîrziu, camionul îl ducea pe Riuhin înapoi spre Moscova. Se crăpa de ziuă, şi lumina felinarelor nestinse încă de pe şosea era de prisos şi neplăcută. Şoferul, furios că pierduse o noapte, gonea cît îl ţineau puterile.

O pădure se desprinse şi rămase undeva în urmă, rîul o