luă într-o parte; cîte nu veneau în întîmpinarea camionului! Garduri cu gherete de pază, stive de lemne, stîlpi foarte înalţi şi piloni, iar în vîrful pilonilor înşirate nişte bobine, apoi mormane de pietriş, pămîntul brăzdat de canale; într-un cuvînt, simţeai că Moscova e la doi paşi, colo, după cotitură, că îndată va năvăli şi te va prinde.

Camionul îl scutura pe Riuhin şi-l arunca în toate părţile; buturuga retezată, pe care încerca să-şi găsească locul, aluneca mereu de sub el. Ştergarele de la restaurant, aruncate în camion de miliţian şi Pantelei, plecaţi înainte spre casă cu troleibuzul, se rostogoleau pe platforma camionului. Riuhin încercase întîi să le adune pe toate laolaltă, dar apoi, şuierînd

printre dinţi, cu furie: „da mai ducă-se dracului! în definitiv, ce mă tot sucesc eu ca un dobitoc?...” le făcu vînt cu piciorul şi nu le mai dădu nici o atenţie.

Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la această casă a suferinţei lăsase în sufletul lui Riuhin o urmă foarte adîncă. Se străduia să înţeleagă ce anume îl chinuieşte. Coridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gîn-dul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decît pierderea raţiunii? Da, da, desigur şi asta. Dar aceasta era aşa, o idee în general. Însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care Bezdomnîi i le aruncase în faţă. Şi nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci adevărul pe care-l conţineau.

Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgîlţîia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcîndu-şi reproş peste reproş.

Da, versuri... Are treizeci şi doi de ani! Şi mai departe? Mai departe acelaşi lucru! Va compune cîteva poezii pe an. Şi o va ţine aşa pînă la bătrîneţe? Da, pînă la bătrîneţe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puţin nu te autoînşela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaşte gloria. De ce sînt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul! îşi vorbea necruţător Riuhin. Nu cred în nimic în ceea ce scriu!...”

Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simţind în acelaşi timp că platforma nu se mai scutură sub el. Ridică ochii şi constată că intrase de mult în Moscova şi, mai mult decît atît, că deasupra oraşului mijeau zorile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor maşini, gata să cotească pe un bulevard, şi că, la doi paşi de el, se înalţă pe postamentul său un om de metal, cu capul puţin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.

Gînduri ciudate ţîşniră în capul poetului ce se simţi din-tr-o dată bolnav. „Iată un exemplu de baftă autentică... (Riuhin se sculă în picioare pe platforma camionului şi ridică mîna, ameninţîndu-l nu se ştie de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea nici un rău nimănui) — fiecare pas făcut de el în viaţă, orice i s-a întîmplat — toate s-au dovedit a fi spre folosul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama... Au oare ceva deosebit cuvintele: «Vîntu-nbeznă zburdă. ..»?{1} Nu înţeleg!... A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deodată veninos Riuhin şi simţi în aceeaşi clipă camionul urnin-du-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfîrtecat şoldul şi i-a asigurat nemurirea.”

Coloana îşi urmă drumul. Bolnav de-a binelea şi chiar îm-bătrînit, poetul intra peste cel mult două minute pe terasa „Griboedov”, care, între timp, se golise. Într-un colţ, cîteva persoane îşi beau ultimul pahar. În mijlocul terasei se agita com-perul cu tiubeteika pe cap şi cu o cupă de şampanie „Abrau” în mînă.

Riuhin, cu maldărul de ştergare în braţe, fu întîmpinat prietenos de Archibald Archibaldovici şi eliberat pe dată de cîrpele alea afurisite. De n-ar fi fost atît de chinuit, după cele trăite la clinică şi după zgîlţîitul din camion, Riuhin ar fi încercat o plăcere deosebită să relateze cum au decurs lucrurile, înflorind povestirea cu amănunte născocite de imaginaţia sa. Dar în momentul acela nu-i ardea de aşa ceva şi apoi, cu toate că nu excela prin cine ştie ce spirit de observaţie, acum, după calvarul din camion, Riuhin îl privea pentru prima oară cu luare-aminte pe pirat şi îşi dădea seama că acestuia, deşi îi punea întrebări referitoare la Bezdomnîi şi chiar exclama: „vai-vai-vai!”, în realitate nu-i păsa defel de soarta lui Ivan Nikolaevici şi nu-i era cîtuşi de puţin milă de el. „Şi bravo lui! Bine face!” gîndi Riuhin, cu o furie cinică autodistrugătoare şi, întrerupînd relatarea despre schizofrenie, ceru:

— Archibald Archibaldovici, aş vrea nişte votculiţă... Piratul arboră o expresie de simpatie, şoptind:

— Înţeleg... o clipă numai... şi făcu semn unui ospătar.

Peste un sfert de ceas, Riuhin şedea singur-singurel, chircit la o masă, devorînd un morunaş şi bînd votcă, pahar după pahar; îşi dădea seama şi recunoştea că nimic nu se mai putea îndrepta în viaţa lui şi că nu-i mai rămînea decît uitarea.

Poetul îşi irosise noaptea, în timp ce alţii chefuiau şi acum îşi dădea seama că n-o mai putea întoarce. Era de ajuns să ridice capul şi să privească spre cer, ca să înţeleagă că noaptea pierise fără putinţă de întoarcere. Ospătarii, grăbiţi, smulgeau feţele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace şi încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul simţea năvălind asupra lui, nestăvilită, o nouă zi.

 

 

7 Un apartament puţin simpatic

 

Dacă a doua zi dimineaţă cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: „Steopa, vei fi împuşcat dacă nu te scoli chiar în clipa asta!” el ar fi răspuns cu un glas languros, abia auzit: „împuşcaţi-mă, faceţi cu mine ce vreţi, eu tot nu mă scol.” Nu numai că nu-i venea să se scoale, dar i se părea că nu-i în stare nici măcar să deschidă ochii, de teamă că dacă-i va deschide un trăsnet se va năpusti asupra lui sfîrtecîndu-i capul, în cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roşu