ca focul şi reflexe verzui pluteau între globul ochiului şi pleoapele închise şi, colac peste pupăză, îi era greaţă, dar o greaţă pricinuită, pe cît se părea, de sunetele unui patefon sîcîitor. Steopa se străduia să-şi amintească ceva, dar nu-i venea în minte decît un singur lucru: că în ajun, parcă, şi nu se ştie unde, stătuse cu un şervet de masă în mînă şi încercase să sărute o doamnă, promiţîndu-i, de altfel, să-i facă o vizită a doua zi la ora douăsprezece fix. Doamna îl refuzase, repe-tînd: „Nu, nu, n-am să fiu acasă!” Steopa însă o ţinea una şi bună: „Ba eu totuşi am să vin!”

Dar cine era doamna, ce oră era acum, ce zi, şi în ce lună, Steopa habar n-avea, şi, ce era mai rău, nu se putea dumiri, unde se găseşte? Se căzni să lămurească măcar acest ultim amănunt şi-şi dezlipi pleoapa ochiului stîng. În penumbră desluşi un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfîrşit, oglinda mare de perete şi îşi dădu seama că stă culcat pe spate în propriul său pat, mai bine zis în fostul pat al văduvei bijutierului, în dormitorul lui. În clipa următoare, capul îi zvîcni năprasnic şi, gemînd cumplit, închise iar ochiul stîng.

Să lămurim lucrurile: Steopa Lihodeev, directorul Teatrului de varietăţi, se trezi dimineaţa în apartamentul pe care-l împărţea cu răposatul Berlioz! Apartamentul era situat într-un imobil mare, cu cinci etaje, cu faţada în trei laturi dînd spre Sadovaia.

Trebuie spus că apartamentul acesta, cu nr. 50, avea de multă vreme o reputaţie, dacă nu proastă, cel puţin stranie. Cu doi ani în urmă, aparţinuse încă văduvei bijutierului de Fougeraie. Arma Franţevna de Fougeraie, o doamnă respectabilă şi foarte practică, de vreo cincizeci de ani, închiriase trei din cele cinci camere ale ei unui individ pe care îl chema, pare-se, Belomut, şi altuia, care-şi făcuse uitat numele.

Şi iată că, de doi ani, în apartamentul cu pricina începură să aibă loc nişte evenimente inexplicabile: locatarii lui prinseseră să dispară fără urmă.

Odată, într-o zi de sărbătoare, veni la apartament un miliţian, îl chemă în antreu pe al doilea locatar (al cărui nume nimeni nu-l mai ţinea minte) şi spuse că acesta este poftit să treacă pentru o clipă pe la secţia de miliţie ca să semneze ceva. Locatarul îi porunci Anfisei, o veche şi credincioasă femeie de serviciu a Armei Franţevna, ca, în cazul cînd îi va telefona cineva, să spună că el se va întoarce peste zece minute, după care plecă împreună cu miliţianul corect, cu mănuşi albe. Dar omul nu numai că nu s-a întors peste zece minute, el nu s-a mai întors niciodată. Lucrul cel mai curios a fost faptul că, împreună cu el, a dispărut, după cît se pare, şi miliţianul.

Bisericoasa, şi ca să spunem mai sincer — superstiţioasa Anfisa — aşa a şi declarat, fără ocolişuri, Annei Franţevna, profund amărîtă, că aici e vorba de vrăjitorie şi că ea ştie foarte bine cine i-a furat şi pe locatar, şi pe miliţian, numai că nu vrea să vorbească acum, cînd se lasă noaptea.

Ei şi, precum se ştie, e destul numai să înceapă vrăjitoria, că după aceea nu o mai poţi opri cu nimic. Al doilea locatar a dispărut luni, după cîte mi-aduc aminte, iar miercuri, parcă a intrat în pămînt Belomut. Dar — ce-i drept — în alte împrejurări. Dimineaţa, ca de obicei, a trecut să-l ia maşina, să-l

ducă la serviciu, şi l-a dus, dar înapoi nu a adus pe nimeni, şi nici ea însăşi nu a mai venit.

Durerea şi groaza lui madame Belomut sînt de nedescris. Dar vai, nici una, nici cealaltă nu au fost de durată. În aceeaşi noapte, întorcîndu-se împreună cu Anfisa de la vilă, unde Anna Franţevna se dusese în grabă nu se ştie de ce, ea nu o mai găsi pe cetăţeana Belomut în apartament. Dar nu numai atît: uşile celor două camere, pe care le-au ocupat soţii Belomut, s-au găsit sigilate.

Două zile au trecut. A treia zi, Anna Franţevna, care în tot acest timp suferise de insomnie, plecă din nou în grabă la vilă... Trebuie să spunem oare că ea nu s-a mai întors?!

Rămasă singură, Anfisa, după ce a plîns pe săturate, s-a dus la culcare după ora unu noaptea. Ce a fost cu ea mai departe nu se ştie, dar au povestit locatarii altor apartamente că, în cel cu numărul 50, toată noaptea s-au auzit nişte ciocă-nituri şi bocănituri şi cică pînă dimineaţa a ars lumina electrică la ferestre. Dimineaţa s-a constatat că şi Anfisa dispăruse! Multă vreme în casă s-au povestit tot soiul de legende despre cei dispăruţi şi despre apartamentul blestemat, cum ar fi, de exemplu, aceea potrivit căreia această Anfisa cam uscăţivă şi bisericoasa ar fi purtat pe piepru-i secătuit douăzeci şi cinci de briliante mari, puse într-un săculeţ din piele de căprioară, briliante ce au aparţinut Annei Franţevna. Cică în magazia de lemne a aceleiaşi vile, unde plecase valvîrtej Anna Franţevna, s-au găsit nişte comori imense, sub forma aceloraşi briliante, precum şi bani — monezi de aur bătute pe vremea ţarilor... Şi altele, de acelaşi gen. Ce-i drept, pentru ceea ce nu ştim, nu băgăm mîna în foc c-o fi adevărat. Oricum ar fi, locuinţa a stat goală şi sigilată numai o săptă-mînă, după care în ea s-au mutat răposatul Berlioz cu nevasta şi acest Steopa cu consoarta lui. Este de la sine înţeles că, de îndată ce aceştia doi nimeriră în blestematul apartament, începu să li se întîmple şi lor dracu ştie ce! în decurs de o lună dispărură amîndouă consoartele. Dar nu fără urmă. Despre consoarta lui Berlioz se povestea că ar fi fost văzută la Harkov cu un maestru de balet, iar a lui Steopa cică ar fi fost descoperită pe strada Bojedomka unde, după cum trăncănea lumea, directorul Teatrului de varietăţi, uzînd de nenumăratele sale cunoştinţe, ar fi reuşit să-i facă rost de o cameră, dar cu o condiţie: să n-o mai prindă vreodată pe Sadovaia...

Aşadar, Steopa gemu. Vru s-o strige pe femeia de serviciu, pe Grunia, să-i ceară un piramidon, dar îşi dădu totuşi seama că