devenise notoriu prin interpretarea modernă a chestiunilor legale, aşa încât existau toate motivele - cel puţin aşa afirma Micuţa Domnişoară - ca judecătorul să decidă în favoarea lui Andrew şi să-i elibereze un certificat care să-i ateste libertatea dorită.

Primele indicaţii că lucrurile aveau să fie, de fapt, mult mai complicate au apărut atunci când firma "Feingold and Feingold" a fost înştiinţată de către Tribunalul Regional - prin persoana judecătorului Harold Kramer, care prezida Circumscripţia Patru - că în cazul Martin fuseseră introduse contrapetiţii.

– Contrapetiţii? întrebase Micuţa Domnişoară. Asta ce înseamnă?

– Înseamnă că vor interveni şi alţii, răspunsese Stanley Feingold.

Stanley era actualul director al firmei - bătrânul John se afla în pragul pensionării - şi preluase personal cazul lui Andrew.

Semăna atât de mult cu tatăl său, inclusiv în privinţa pântecului rotofei şi a zâmbetului amabil, încât putea fi considerat o copie mai tânără a lui John. Nu purta, însă, lentile de contact verzui.

– Dar cine sunt "alţii"? insistase femeia.

Avocatul oftase adânc.

– De pildă, Sindicatul Regional, care este îngrijorat că poate pierde locuri de muncă în favoarea roboţilor, dacă aceştia capătă libertate.

– Asta-i o poveste veche. Planeta n-are suficienţi locuitori care să ocupe toate locurile de muncă disponibile - e un lucru bine ştiut.

– Cu toate acestea, sindicatul va interveni întotdeauna ca să prevină orice decizie legală ce ar putea susţine conceptul de drepturi ale roboţilor. Dacă roboţii devin entităţi libere, ei pot solicita vechime în muncă… drept de afiliere la sindicate… tot felul de lucruri din astea.

– Ridicol!

– Da, ştiu, doamnă Charney. Cu toate acestea, au introdus o petiţie de intervenţie. Şi nu-i vorba doar de sindicate…

– Cine mai e? întrebase neliniştită Micuţa Domnişoară.

– Corporaţia "Roboţii şi Oamenii Mecanici Americani". - Ei?!

– Vă surprinde? Sunt singurii fabricanţi de roboţi din lume. Roboţii reprezintă produsul lor principal. Produsul - subliniez - iar produsele sunt obiecte lipsite de viaţă. Pe cei din R.O.M.A. Îi nelinişteşte ideea că ar putea apărea cineva care să considere roboţii mai mult decât obiecte neînsufleţite. Dacă petiţia lui Andrew este aprobată, R.O.M.A. se teme că roboţii ar putea căpăta şi alte… drepturi civile, de pildă, drepturi egale cu oamenii. De aceea, este normal să se opună. Tot aşa cum un fabricant de lopeţi şi târnăcoape îşi consideră produsele simple obiecte neînsufleţite, iar nu persoane, şi se va opune oricăror legi care să le acorde acestora drepturi civile, oferindu-le astfel posibilitatea de a hotărî asupra modului cum sunt confecţionate, depozitate şi vândute.

– Absurd! De-a dreptul absurd! se răstise Micuţa Domnişoară, cu o vehemenţă demnă de tatăl ei.

– De acord, rostise diplomatic Stanley Feingold. Cu toate acestea, au fost înaintate contra-petiţiile respective. Mai sunt şi alte organizaţii. Obiecţii din partea…

– Nu contează, îl întrerupse Micuţa Domnişoară. Nu vreau s-aud restul listei. Tu mergi acolo şi combate toate argumentele stupide ale acestor reacţionari.

– Să fiţi convinsă că voi face tot ce-mi stă în putinţă, doamnă Charney, zise Feingold.

Tonul său nu fusese însă extrem de încrezător. Al doilea eveniment avu loc în săptămâna dinaintea prezentării la tribunal. Micuţa Domnişoară îl sunase pe Feingold şi-i spusese:

– Stanley, am fost anunţaţi că o echipă de la televiziune va sosi luni la tata, ca să instaleze echipamentul pentru audiere.

– Da, desigur, doamnă Charney. Este o simplă rutină.

– Audierea se va ţine în locuinţa tatei?

– Mărturia lui Andrew va fi luată acolo, da.

– Iar restul procesului?

– Nu-i chiar un proces, doamnă Charney.

– Atunci, restul dezbaterilor… Unde se vor desfăşura? în sala judecătorului Kramer?

– Procedura obişnuită, explică Feingold, este ca toate părţile implicate în caz să participe sub formă electronică. Judecătorul va recepţiona toate intervenţiile în sala lui.

– Nimeni nu se mai duce la tribunal?

– Rareori, doamnă Charney. Foarte, foarte rar.

– Totuşi, se mai obişnuieşte?

– După cum v-am spus, foarte rar. În ziua de azi, lumea este atât de descentralizată, iar oamenii s-au risipit pe distanţe atât de mari… pe scurt, e mai uşor de făcut totul prin intermediul electronicii.

– Eu vreau ca dezbaterile să aibă loc în sala tribunalului. Feingold o privi întrebător.

– Există vreun motiv special pentru care…

– Da. Doresc ca judecătorul să-l poată vedea în mod direct pe Andrew, să-i asculte vocea reală şi să-şi formeze o opinie pe viu asupra caracterului său. Nu vreau să-l considere un soi de maşinărie impersonală, ale cărei glas şi imagine îi parvin prin liniile telefonice. În plus, nu doresc ca tata să fie supus stresului şi agitaţiei echipelor tehnice care să-i invadeze intimitatea, pentru legăturile acelea necesare transmisiei.

Avocatul încuviinţă din cap, totuşi părea îngrijorat.

– Pentru a obţine o audiere în tribunal, doamnă Charney, din cauza datei avansate, va fi necesară o cerere…

– Redacteaz-o!

– Părţile adverse vor protesta, cu siguranţă, faţă de cheltuielile suplimentare şi inconvenientele implicate.

– Atunci n-au decât să nu se prezinte. În nici un caz n-aş dori să sufere neplăceri. Însă Andrew şi cu mine intenţionăm să fim în sala tribunalului.

– Andrew şi dumneavoastră, doamnă Charney?

– Credeai că în ziua aceea voi rămâne acasă?

Cererea respectivă a fost înaintată, iar părţile adverse au bodogănit, însă n-au putut obiecta - întrucât oricine avea dreptul să solicite prezenţa în tribunal, mărturiile electronice nefiind obligatorii. În ziua stabilită, Andrew şi Micuţa Domnişoară s-au prezentat în săliţa surprinzător de modestă a judecătorului Kramer, din Circumscripţia Patru a Tribunalului Regional, pentru mult-aşteptata audiere a petiţiei care, din considerente pur tehnice, era trecută pe rol drept "Martin contra Martin".

fi însoţea Stanley Feingold. Sala, situată într-o clădire veche şi ponosită, datând probabil încă din secolul douăzeci, era neaşteptat de mică şi lipsită de spectaculozitate, conţinând o masă simplă, pentru judecător, câteva scaune inconfortabile pentru puţinii care insistau să apară personal şi o nişă cu aparatura electronică.

Singurii oameni prezenţi erau judecătorul Kramer - tânăr, brunet, cu ochii vioi - şi un avocat pe nume James Van Buren, care reprezenta toate celelalte părţi implicate. Părţile respective nu erau prezente, iar intervenţiile lor urmau să apară pe ecran. Nu puteau obţine anularea cererii lui Feingold, dar nici nu intenţionau să se prezinte personal. Aproape nimeni nu mai făcea aşa. Ca atare, renunţaseră la dreptul prezenţei fizice, apelând la obişnuitele mijloace electronice.

Reclamanţii aveau să pledeze primii. Poziţia lor nu prezenta nici o surpriză.

Purtătorul de cuvânt al Sindicatului Regional nu insistă prea mult asupra posibilităţii unei competiţii sporite între oameni şi roboţi pentru ocuparea locurilor de muncă, în cazul când lui Andrew i se