– De-a lungul istoriei, din clipa când cei dintâi umanoizi au cioplit pietrele, obţinând dălţi, răzuitoare şi ciocane, care au reprezentat primele unelte, omenirea a înţeles că este o specie al cărei destin este de a controla mediul şi a intensifica acest control prin mijloace mecanice. Însă, treptat, pe măsură ce complexitatea şi posibilităţile uneltelor noastre au crescut, noi am cedat o mare parte a independenţei noastre - am ajuns să devenim dependenţi de propriile noastre unelte, ceea ce ne-a slăbit capacitatea de a ne descurca fără ele în anumite circumstanţe. Iar acum, în cele din urmă, am inventat un instrument atât de capabil, atât de adaptat la atât de multe funcţii, încât pare să deţină o inteligenţă aproape umană. Desigur, este vorba despre robot. Evident, cu toţii admirăm ingeniozitatea roboticienilor noştri şi aplaudăm abilitatea uluitoare a creaţiilor lor. Azi, însă, ne confruntăm cu o nouă şi înfricoşătoare posibilitate - aceea de a ne fi creat proprii noştri succesori, de a fi construit o maşină care nu ştie că este o maşină, ci solicită să fie recunoscută drept o individualitate autonomă, cu drepturile şi privilegiile unei fiinţe umane. În virtutea inerentei superiorităţi mecanice, a durabilităţii şi a puterii fizice, a creierului pozitronic inteligent conceput şi a duratei sale de funcţionare, practic nelimitată, s-ar putea într-adevăr ca maşina, după ce a obţinut acele drepturi şi privilegii, să se considere stăpâna noastră! Ce ironie a sorţii! Să construieşti o unealtă atât de bună încât să preia conducerea făuritorilor ei! Să fii înlăturat de propria ta maşină, să fii depăşit de ea, să fii aruncat în lada de gunoi a evoluţiei…

Continuă tot aşa, clişeu după clişeu.

– Mereu complexul Frankenstein, murmură Micuţa Domnişoară, dezgustată. Paranoia Golemului. Seria completă de terori antiştiinţifice, antimaşiniste şi antiprogresiste, folosită pentru a nu-ştiu-câta oară.

Cu toate acestea, până şi ea fu nevoită să admită că era o elocventă declaraţie de poziţii. Iar Andrew, privind ecranul şi ascultându-l pe avocatul sindicatului enumerând lista de orori, se trezi întrebându-se de ce s-ar fi gândit cineva că roboţii doreau să-i înlăture pe oameni, sau să-i arunce în orice fel de ladă de gunoi.

Roboţii slujeau. Acesta era scopul lor. Se putea spune chiar că reprezenta plăcerea lor. Însă până şi Andrew se gândea dacă nu cumva, pe măsură ce roboţii ajungeau tot mai asemănători oamenilor, ar fi devenit atât de greu de deosebit de aceştia încât oamenii înşişi, lipsindu-le perfecţiunea proprie roboţilor, să ajungă să se considere un soi de creaturi secundare.

În cele din urmă, tirada purtătorului de cuvânt al sindicatelor luă sfârşit. Ecranul păli şi se acordă o scurtă pauză. Veni apoi rândul avocatului R.O.M.A.

Se numea Ethel Adams. Era o femeie de vârstă mijlocie, cu trăsături pronunţate, ascuţite, care - probabil nu accidental - semăna foarte bine cu celebra robopsiholog Susan Calvin, faimoasa şi venerata savantă a secolului anterior.

Ethel Adams nu folosi nimic din retorica bombastică a predecesorului ei. Afirmă în mod simplu şi previzibil că satisfacerea petiţiei lui Andrew urma să complice sarcina R.O.M.A. de proiectare şi fabricare a roboţilor, care reprezentau principalele lor produse. Dacă se demonstra că ei nu construiau maşini, ci cetăţeni liberi, putea fi ţinta unor noi reglementări şi restricţii ce aveau să le afecteze sever producţia; pe scurt, întregul progres ştiinţific era expus unui risc inutil.

Desigur, intervenţia ei constituia exact contrariul poziţiei primului vorbitor. Acesta prezentase avansul tehnologiei ca pe un fenomen ce putea deveni ameninţător; Ethel Adams avertiza asupra pericolului în care ar fi ajuns ştiinţa. Asemenea contradicţii erau previzibile, le spusese Stanley Feingold lui Andrew şi Micuţei Domnişoare. Adevăratele arme folosite în acest caz erau cele emoţionale, nu conceptele intelectuale profunde.

Urma însă un alt vorbitor: Van Buren, avocatul prezent în sală ca reprezentant general al tuturor adversarilor cererii lui Andrew. Era un bărbat înalt şi impunător, cu un aspect senatorial clasic: părul grizonat tuns perie, costumul elegant, ţinuta magnifică. Argumentul lui era extrem de simplu, neîncercând deloc să atingă laturile emotive:

– Problema, onorată instanţă, se rezumă la o chestiune atât de elementară - aş zice chiar banală - încât, de fapt, nici nu ştiu pentru ce ne-am adunat astăzi aici. Petiţionarul, robotul NDR-113, i-a cerut proprietarului său, onorabilul Gerald Martin, să fie declarat "liber". Da, un robot liber - primul de acest fel. Vă întreb însă, domnule judecător: ce înţeles poate avea această cerere? Un robot nu este altceva decât o maşină. Poate un automobil să fie "liber"? Poate un monitor să fie "liber"? Aceste întrebări nu au răspunsuri, fiindcă ele nu au conţinut. Oamenii pot fi liberi, da. Asta ştim ce înseamnă. După cum a scris unul dintre marii noştri strămoşi, ei au anumite drepturi inalienabile la viaţă, libertate şi căutarea fericirii. Un robot posedă viaţă? Nu în felul cum o înţelegem noi. Da, el pare viu, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre imaginea unui holocub. Nimeni n-ar susţine că imaginile holocuburilor trebuie "eliberate". Un robot deţine libertate? Nu în felul cum înţelegem noi termenul: până şi creierele lor sunt astfel construite încât să asculte fără crâcnire comenzile oamenilor. Iar în ceea ce priveşte căutarea fericirii - ce poate să ştie un robot despre asta? Fericirea este un ideal specific omului. Libertatea este o stare specifică omului. Un robot - nimic altceva decât o maşinărie construită din metal şi plastic, gândită şi proiectată din capul locului doar ca un mijloc de slujire a nevoilor oamenilor - este, prin definiţie, un obiect căruia nu i se poate aplica un concept precum cel de "libertate". Doar un om e capabil să fie liber.

Fusese un discurs bun, limpede, direct şi perfect prezentat. În mod evident, Van Buren era conştient de justeţea punctelor atinse, întrucât continuă să le repete de câteva ori, sub diferite forme vorbind apăsat şi fără grabă, lovind ritmic cu palma în masa dinaintea sa, ca să marcheze cadenţa cuvintelor.

După ce termină, judecătorul solicită încă o pauză.

Micuţa Domnişoară se întoarse către Stanley Feingold şi zise:

– Acum vine rândul tău, nu?

– Da, bineînţeles.

– Vreau să vorbesc eu. În numele lui Andrew. Avocatul se împurpură la faţă.

– Dar, doamnă Charney…

– Ştiu că ţi-ai