Dar el clătină din cap şi spunînd „Nu, nu“, le dădu la o parte şi-şi văzu de drum.

— Să ştii că nu mai invităm alt bărbat.

Dar Helmholtz rămase neclintit chiar şi în faţa acestei făgăduieli încîntătoare:

— Nu, repetă el. Sînt prea ocupat.

Şi-şi văzu hotărît de drum. Fetele se ţinură după el şi nu renunţară la urmărire pînă cînd nu apucă să se urce în avionul lui Bernard şi să trîntească portiera carlingii. Ceea ce-i aduse reproşuri din partea fetelor.

— Ah, femeile astea! strigă el cînd decola avionul. Zi-le femei şi pace! Clătinînd din cap, se mai încruntă o dată: — Ceva de groază!

Bernard îi dădu dreptate în modul cel mai făţarnic cu putinţă, deoarece chiar în timp ce rostea cuvintele de încuviinţare murea de poftă să aibă şi el tot atîtea fete ca Helmholtz, fără să-şi dea mai multă osteneală să le cucerească. Drept care, îl apucă brusc o nevoie imperioasă de a face pe grozavul:

— O iau cu mine în New Mexico pe Lenina Crowe, zise el pe un ton cît mai nepăsător cu putinţă.

— A, da? reacţionă Helmholtz, fără pic de interes. După o mică pauză continuă: — De vreo două săptămîni am renunţat complet la petreceri şi la fete. Nici nu-ţi poţi închipui ce scandal s-a stîrnit din pricina asta la Colegiu. Şi totuşi, cred că merită. Efectele… Avu o clipă de şovăială, apoi reluă: — Mde, sînt ciudate, foarte ciudate.

O deficienţă fizică putea produce un fel de exces mintal. Se părea că procesul este reversibil. Excesul mintal putea produce, pentru propriile sale scopuri, acea orbire şi surzenie voită a însingurării autoimpuse, impotenţa artificială a ascetismului.

Restul zborului lor de scurtă durată se desfăşură în tăcere. Cînd ajunseră la destinaţie şi se întinseră comod pe canapelele preumatice din camera lui Bernard, Helmholtz reîncepu. Mai întîi vorbi rar de tot:

— Ai simţit vreodată că ai în tine ceva, aşa, ca un fel de imbold ascuns, care parcă te roagă să-i acorzi o şansă de a ieşi la suprafaţă? Un fel de putere suplimentară pe care n-ai folosit-o niciodată, înţelegi, cum ar fi, de pildă, apa unei cascade irosită în loc să fie folosită pentru punerea în mişcare a turbinelor?

Şi-şi aţinti privirea întrebătoare asupra lui Bernard.

— Adică, vrei să spui, toate emoţiile pe care le-ai simţi dacă lucrurile ar sta altfel?

Dar Helmholtz clătină din cap:

— Nu chiar. Mă gîndesc mai degrabă la un fel de senzaţie ciudată pe care o am uneori, sentimentul că aş avea de spus ceva cu adevărat important şi chiar şi capacitatea de a o spune – numai că nu ştiu despre ce e vorba, nici cum aş putea face uz de această capacitate. Dacă ar exista vreun alt fel de a scrie… sau poate alte subiecte despre care să scrii… Tăcu o vreme, apoi, într-un tîrziu, continuă: — Vezi tu, mă pricep destul de bine să inventez formulări expresive – ştii, genul ăla de cuvinte care te fac deodată să sari în sus, ca şi cum te-ai fi aşezat pe un ac, care par atît de noi şi de tulburătoare, deşi ştii bine că e vorba de un lucru absolut evident din punct de vedere al hipnopediei. Dar asta nu pare să fie suficient. Nu destul ca formulările să fie bune; trebuie să fie bun şi scopul pe care-l urmăreşti prin ele.

— Dar tu faci lucruri bune, Helmholtz.

— Mde, sînt bune în sine, atîta tot, dădu din umeri Helmholtz. Dar efectul lor este foarte redus. Într-un fel, nici nu prea sînt importante. Am senzaţia că aş putea face lucruri mult mai însemnate. Da, da, şi mai intense, mai violente. Dar ce anume? Ce e mai important de spus? Şi cum poţi să fii violent în privinţa genurilor de lucruri despre care ţi se cere să scrii? Cuvintele pot fi ca razele X, dacă le foloseşti aşa cum trebuie, pot pătrunde în orice alt mediu. Citeşti şi te pătrund. Ăsta e unul dintre lucrurile pe care încerc să le explic studenţilor mei – cum să scrie de o manieră percutantă. Dar la ce naiba slujeşte să fii pătruns de un articol despre o Cîntare Comunitară rituală sau despre cele mai recente progrese în materie de organe olfactive? Şi, pe urmă, oare poţi face cuvintele să fie cu adevărat penetrante – înţelegi, ca razele X cele mai puternice – cînd scrii despre chestii dintr-astea? Poţi spune ceva despre nimic? Că pînă la urmă la asta se reduce totul. Eu tot încerc şi încerc…

— Sst! spuse deodată Bernard şi ridică un deget de avertizare. Traseră cu urechea. Cred că e cineva la uşă, şopti Bernard.

Helmholtz se ridică, străbătu camera în vîrful picioarelor şi cu o mişcare bruscă deschise larg uşa. Fireşte, nu era nimeni.

— Iartă-mă, te rog, zise Bernard ruşinîndu-se de prostia lui şi avînd, pe deasupra, şi o înfăţişare ridicolă. Am impresia că în ultima vreme m-au cam lăsat nervii. Cînd oamenii te tratează cu suspiciune, începi şi tu să fii bănuitor cu ei.

Îşi şterse ochii cu dosul mîinii, oftă şi glasul îi deveni plîngăreţ. Îşi căuta singur justificări.

— Dacă ai şti prin cîte am trecut în ultima vreme! zise el cu vocea aproape înecată în lacrimi – şi izbucnirea de autocompătimire păru un fel de fîntînă arteziană descătuşată brusc. Ah, de-ai şti şi tu!