IX şi X, în timpul neîncetatelor razii, mai întâi arabe (sarazine) la sud, apoi normande (vikingi) la nord, când puterea regelui, care nu-şi mai putea apăra supuşii, s-a fărâmiţat, el cedând o parte din puterea politică şi militară, ba chiar şi din cea financiară şi judiciară, unor şefi locali cum erau, de pildă, ducele Bretaniei, ducele Burgundiei, contele de Toulouse etc.

  Avem de-a face de atunci în Franţa cu o organizare piramidală în care unitatea statală practic a pierit sau e prea firavă: ataşamentul faţă de un om, unsul lui Dumnezeu, regele. Nu mai rămâne decât legătura de jurământ a feudalului (vasalul) către suzeran (atenţie la deosebirea între „suveran" şi „suzeran" – mai uşor de făcut în limba franceză: souverain/suzerain).

  Acest sistem nu a existat la noi, adică boierii mari, chiar Marele Ban al Craiovei, nu au fost niciodată supuşi care şi-ar fi moştenit funcţia, cu dreptul de a strânge impozitele şi de a împărţi dreptatea pe moşiile lor. Foarte rar a dat voievodul român pentru o vreme asemenea drepturi unui boier de-al lui sau unei mânăstiri pe care a vrut s-o cinstească în mod deosebit; s-a calculat că asemenea privilegii n-au depăşit niciodată cam 20% din întinderea ţării. Apoi, chiar titlul celui mai mare boier din ţară, banul Craiovei, nu a fost niciodată ereditar. Nu se moşteneau titlul şi dregătoria din tată în fiu. O singură dată, în veacul al XV-lea şi la începutul celui de al XVI-lea – şi încă nu neîntrerupt —, au fost trei generaţii de mari bani din aceeaşi familie care au rămas cunoscuţi sub numele de „boierii Craioveşti". E incorect să vorbim de regim feudal la noi, dacă luăm cuvântul feudal în sensul strict pe care l-a avut în Occident, în ţările române a existat un sistem preluat de la bulgari şi de la Bizanţ – o boierime foarte puternică, moştenindu-şi apartenenţa de clasă, dar care n-a format niciodată acel sistem piramidal în care vasalul primeşte drepturi regaliene, adică dreptul de a culege impozite, de a împărţi dreptatea pe pământul lui şi de a păstra această autoritate din tată în fiu. Dacă am participat la sistemul feudal, această expresie trebuie privită în sensul mult mai larg legat de faptul că voievozii noştri au fost, intermitent, vasalii regelui Ungariei sau ai regelui Poloniei, integrându-se astfel în lumea feudală de tip occidental. Dar, în interior, părerea mea e că n-am avut un regim feudal şi e deci mai bine să lăsăm deoparte această expresie când vorbim despre regimul din ţara noastră.

  Pentru ca lucrurile să fie mai clare, să luăm în considerare cele trei caracteristici esenţiale ale regimului feudal vest-european şi să vedem dacă le regăsim la noi:

  1. Suveranul (împăratul, un rege sau un duce) a pierdut unele din prerogativele sale asupra supuşilor, delegându-le – de nevoie – marilor săi vasali, fiindcă el nu mai avea puterea de a apăra toată ţara. De pildă, regele Franţei nu mai are contact direct, decât în rare împrejurări, cu supuşii săi din Bretania, Normandia, Burgundia, Provence sau Gasconia. Ei depind de-acum de ducele Bretaniei, al Normandiei, al Burgundiei, de contele de Provence sau de contele de Toulouse. Regele nu mai e cu adevărat suveran, ci doar suzeran al vasalului său căruia i-a cedat aproape toate drepturile regaliene. Marii vasali (precum cei pe care i-am înşirat mai sus) au, la rândul lor, în subordine vasali mai mărunţi, tot nobili, câteodată mânăstiri sau, mai târziu, oraşe, cărora, la rândul lor, le cedează anumite puteri administrative sau fiscale. Dacă suzeranul pleacă la război, vasalii au datoria – sfinţită prin jurământul de credinţă, jurământul de vasalitate, cu un genunchi la pământ şi mâinile în mâinile suzeranului – să-i vină în ajutor cu un anumit număr de cavaleri, de slujitori şi de materiale, pentru ca, împreună cu cavalerii şi slujitorii ce depind direct de rege, să alcătuiască oastea ţării. Autoritatea statului e deci fărâmiţată, avem o structură de stat piramidală.

  2. A doua caracteristică (deja enunţată sumar) e cedarea principalelor drepturi regaliene, în special dreptul de a strânge impozite şi de a împărţi dreptatea. Suzeranul n-a păstrat decât o contribuţie bănească relativ mică, precum şi dreptul de a judeca în apel. Slăbiciunea sa militară făcea însă ca drepturile pe care le-a păstrat – şi în primul rând convocarea la oaste – să fie lipsite de sancţiune, adică, dacă ar fi fost încălcate, cu greu ar fi putut regele să le impună.

  3. În al treilea rând (lastbutnotleast, cum zic englezii), stăpânirea asupra unei regiuni, mai întinsă sau mai restrânsă, ca şi titlul care consacra această stăpânire (duce, marchiz, conte, baron etc.) erau ereditare; iar întrucât fărâmiţarea autorităţii regale se datorase la origine incapacităţii puterii centrale de a apăra populaţia, pe tot teritoriul, de ultimele valuri barbare, fiecare dintre feudali, adică posesori ai unei „feude", ai unei concesiuni, îşi clădise unul sau mai multe castele sau cetăţi pentru ca în ele şi prin ele să ocrotească pe locuitorii ţinutului lor. dar şi, eventual, să-i jefuiască! – sau să se bată cu alţi castelani vecini pentru pricini legate de hotar sau de întâietate.

  Dintre aceste caracteristici ale regimului feudal prea puţine se regăsesc la noi în Muntenia şi Moldova. Boierii au avut mare putere, ei aveau moşii întinse, sute de şerbi şi cete de slujitori, ei alegeau pe voievod şi guvernau alături de el, ei erau şefi ai oştirii (spătari) sau comandanţi ai cetăţilor de graniţă (pârcălabi), dar n-au avut niciodată cetăţi pe moşiile lor şi nici n-au putut lăsa dregătoria lor unui moştenitor, aşa încât numele dregătoriei să se prefacă în titlu ereditar.

  De aceea – repet încă o dată – trebuie evitată folosirea calificativului de „feudal" când se vorbeşte despre vechiul regim de la noi. E un abuz de limbaj, cu iz politic.

  Capitolul 3

  Românii sub „turcocraţie"

  Apariţia puterii otomane.

  Marea nenorocire a ţărilor noastre este că în momentul când, de bine de rău, sunt suficient de independente faţă de unguri sau polonezi pentru a se dezvolta oarecum liber, apare