Am spus că şi cumanii erau turci, şi pecenegii au fost turci, dar în Anatolia, care ar fi Turcia de astăzi, apare de la sfârşitul veacului al XI-lea şi până în veacul al XIII-lea o mare putere, cea a turcilor selgiucizi, rude apropiate ale cumanilor de pe ţărmul nordic al Mării Negre. Când aceştia sunt înlăturaţi de valul mongol despre care am vorbit de mai multe ori, statul înfiinţat de ei se prăbuşeşte şi, în locul lor, un alt neam, tot de turci, care a preluat numele unuia din fondatorii lui, Osman (de unde s-au numit osmanlâi sau otomani), apare în Anatolia, pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin.

  Cum ajung pentru prima oară turcii otomani în Europa? E de reţinut acest moment – dureros pentru noi, creştinii: primii turci care-au trecut Bosforul au fost aduşi de un împărat bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino (134l-l355). Disputele interne din imperiu, între familii, între facţiuni religioase, erau atât de violente încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostaşi turci otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o dată ajunşi pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu vor mai pleca. Aşa începe încercuirea Constantinopolului încetul cu încetul, de către descendenţii lui Orkan, sultanul osmanlâilor care trece primul Bosforul.

  Iată rezultatul certurilor dintre creştini. Acest subiect va reveni în mai multe rânduri; de pildă, Matei Corvin, rege al Ungariei de origine română, va fi mai preocupat de luptele cu vecinii din Europa decât de a-şi aduna forţele împotriva turcilor; iar Ştefan cel Mare nu va primi de la polonezi ajutorul cerut în lupta contra turcilor.

  Dacă bizantinii se bat între ei şi nu mai sunt în stare să ţină piept turcilor, cei care încearcă să oprească expansiunea otomană în Balcani în acel moment (1300-l350) sunt sârbii. Sârbii, după bulgari, formează al doilea mare stat care s-a constituit în Peninsula Balcanică la sfârşitul veacului al XII-lea, cu dinastia lui Ştefan Nemanja (fiul lui, Sfântul Sava, a devenit una dintre figurile cele mai venerate ale ortodoxiei). Ei ajung la un maximum de putere în veacul al XIV-lea, sub conducerea lui Ştefan Duşan, care domneşte de la 1331 la 1355, are ambiţia de a cuceri Constantinopolul şi chiar se intitulează împărat. Au avut şi sârbii cel puţin un domnitor care s-a intitulat împărat. Din păcate pentru ei, poate şi pentru creştinătate, după moartea lui Ştefan Duşan, în 1355, regatul sârbesc (care cucerise şi Macedonia, Albania şi o parte din nordul Greciei, devenind un regat întins) se împarte în mai multe principate, peste fiecare domnind un despot. Atacul turcilor găseşte deci regatul sârb slăbit. La 20 iunie 1389 are loc la Kossovopolje (Câmpul Mierlelor) una dintre marile bătălii ale istoriei europene. Mai întâi un sârb reuşeşte să-l omoare pe sultanul Murad în cortul lui, dar în cele din urmă turcii îi înving pe sârbi, şi-l omoară pe regele lor, Lazăr. De-atunci începe cucerirea Serbiei de către turci.

  Atât de impresionantă a fost această bătălie de la Kossovopolje încât a dat naştere unei epopei, o serie de poezii populare sârbeşti de o mare frumuseţe, una dintre cele mai frumoase epopei pe care le-a creat Europa: Ciclul de la Kossovo. Puterea sârbă intră de-atunci în declin, iar o parte din aceste despoiate sârbeşti care-şi împart vechea Serbie a lui Duşan acceptă să devină vasale turcilor. Ce ciudat poate fi caracterul unui popor! Sârbul e un ostaş grozav, dar, o dată ce a jurat că va fi credincios turcului, se bate alături de otomani. Un alt celebru ciclu de poezii populare sârbeşti e cel despre faptele de vitejie ale lui Marco Kraljevici.

  Kraljevici înseamnă fiu de crai. Marco Kraljevici este fiul unuia dintre craii aceia care s-au bătut la Kossovo, dar el a jurat pe urmă credinţă sultanului. Şi moare la Rovine, în lupta împotriva românilor! Totuşi, este marele erou popular al sârbilor. Dovadă că favoarea populară uneori n-are a face cu judecata posterităţii. Nu ştii de ce un viteaz este iubit în mod deosebit şi de ce îl adoptă poezia populară. Faimoasa Chanson de Roland, marea epopee franceză medievală, povesteşte faptele de vitejie din vremea lui Carol cel Mare. Nu ştim cine era acel Roland, unul dintre locotenenţii lui Carol cel Mare, dar marea poezie epică franceză din Evul Mediu nu s-a ataşat de personalitatea lui Carol cel Mare sau de a vreunui alt căpitan vestit. S-a ataşat în schimb de un necunoscut care a impresionat. La noi, s-a întâmplat la fel: cântecele bătrâneşti din vremea lui Mihai Viteazul nu-l slăvesc pe Mihai, ci pe un anume Gruia lui Novac, care n-a lăsat urme în istorie, probabil fiul unuia dintre căpitanii lui Mihai, Novak, de origine sârbă sau bulgară! Să facem o comparaţie – poate uşor forţată, dar nu lipsită de sens – cu ce se întâmplă astăzi. Lumea e entuziasmată, de pildă, de Michael Jackson sau de cutare actor, nu se ştie de ce. E o chestiune de simpatie. La fel se întâmplă şi cu epopeile populare. Marii eroi ai epopeilor populare nu sunt întotdeauna cei pe care istoria îi va reţine ca mari căpitani, mari regi sau împăraţi. Sunt oameni iubiţi de popor. Aşa a fost acest Marco Kraljevici.

  Mircea cel Bătrân.

  Am spus despre Marco Kraljevici că a murit la Rovine, dar încă n-am vorbit despre ce s-a întâmplat la Rovine. Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domnitori ai Ţării Româneşti, care descinde din Basarab. Trec mai repede peste primii voievozi de după Basarab, pentru a ajunge la Mircea cel Bătrân. De ce i se zice „cel Bătrân"? Fiindcă mai târziu au fost alţi domnitori cu numele „Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au spus „cel Bătrân" (şi marele nostru Eminescu s-a înşelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul). Mircea, la bătălia de la Rovine,