— Bine. Conectează-mă.

În timp ce în camera Bellei se auzea tot ce vorbea Charles cu străinul, pe ecranul gigantic din biroul privat, de această dată, al lui Werner din clădirea în care se afla şi biroul lui Eastwood, doar că la un etaj mai jos, aceleaşi date de pe computerul Bellei se succedau concomitent. Grila în care era împărţită strada era analizată cu minuţiozitate. Mai multe softuri rulau simultan. Imaginea baleia feţele invitaţilor care se puteau vedea prin uşile larg deschise ale barului, iar un soft de recunoaştere facială îi aşeza într-un colţ al ecranului pe măsură ce îi identifica. Mai mult, orice maşină ce trecea pe stradă era identificată şi numărul ei verificat prin cele mai complete baze de date pe care cineva le-ar fi putut imagina vreodată. Milton manevra paralelipipedul şi făcea reglaje încontinuu. Werner asculta cu atenţie conversaţia din camera lui Charles. La un moment dat, în mişcarea panoramică a camerei din paralelipiped, aceasta se opri pe chipul Christei. Stătea în picioare şi întreţinea un fel de conversaţie cu un profesor danez care făcea eforturi disperate să fie curtenitor. Aparatul era una dintre invenţiile cele mai de succes ale lui Werner. Era proprietatea secretă a institutului, dar Werner ştia că valoarea lui pe piaţa neagră depăşea mai multe milioane de dolari.

Christa ajunsese de vreo zece minute şi se dusese direct în bar. Nu îl văzu pe Charles şi se gândi să mai aştepte puţin. Atunci o abordase profesorul danez care o curta într-un mod simpatic şi nevinovat. În timp ce Christa se întreba de ce nu mai apare Charles, văzu cum o maşină de poliţie cu girofarul pornit care lumina toată strada trase chiar la intrarea în hotel. Fără să stea pe gânduri, se îndreptă spre recepţie. Îşi consultă telefonul şi observă două mesaje de la Charles. În hol era grămada de lume adunată şi comisarul alături de un aghiotant îşi făceau loc prin mulţime. Urcă treptele în timp ce apăsă pe conectare rapidă tasta dedicată lui Ion Pop. Pe scări lume, iar la etaj recepţionerul cu telefonul în mână se uita perplex la cadavrul poliţistului. În timp ce trecu pe lângă ei, arătând legitimaţia, Christa spusese ceva la telefon. Se îndreptă spre camera lui Charles care era la stânga pe coridor şi văzu picături de sânge, dispuse precum fărâmiturile de pâine ale lui Hänsel şi Gretel, pe mochetă. Picăturile se opriseră în dreptul camerei 104. Scoase într-un mod profesionist pistolul din poşetă şi bătu.

Charles deschise uşa. Părea şocat şi foarte tulburat. La un moment dat, în toiul conversaţiei, unchiul său, sau ce o fi fost, leşinase. Charles nu intră în panică, dar nici departe nu era şi se apucă să se îmbrace. Reuşise să încalţe doar mocasinii când bătuse Christa. Îi deschise. Aceasta, cu un reflex de poliţai, inspectă camera şi încercă să afle ce se întâmplase. Îi aruncă lui Charles o privire. Acesta spuse uşor absent:

— Au încurcat Bibliile.

Christa nu înţelesese. Charles insistă.

— Aia cu înscenarea şi cu mesajul. Au încurcat Bibliile. Nu despre Biblia Diavolului e vorba.

Christa îl crezu sub stare de şoc. Şi îi zise autoritar:

— Trebuie să plecăm. Acum.

Charles dădu să se îmbrace, dar Christa puse mâna pe hainele agăţate pe cuier, luă şi portmoneul de pe masă şi îl împinse pe profesor spre balcon. Privi câteva clipe din spatele perdelei. Charles încercă să protesteze.

— E poliţia jos şi un poliţist mort. În câteva minute vor fi în cameră. Trebuie să ai încredere în mine.

Charles dădu din cap, se întoarse şi apucă să pună mâna pe telefonul mobil şi pe mapa maronie. O frână de maşină se auzi, iar Christa încălecă balustrada balconului şi îl trase şi pe Charles de braţ. Acesta se conformă. Exact sub balcon, la doar o jumătate de metru, un fel de maşină frigorifică urcase pe trotuar.

Werner putu vedea pe ecranul lui uriaş cum profesorul Charles Baker de la Universitatea Princeton, instituţie de învăţământ respectabilă, între primele cinci în lume în toate clasamentele, sări, îmbrăcat doar în halatul de baie, alături de o femeie în rochie de vampă pe capota unei autospeciale frigorifice, care demară în trombă, lovi maşina poliţiei şi dispăru în josul străzii.

Werner nu îşi putu stăpâni un zâmbet şi îşi dori să poată face publică imaginea pe internet, sau s-o trimită la CNN, sau, şi mai bine, să proiecteze la Princeton secvenţa pe care computerul lui o înregistrase.

Înainte de a-l închide, Werner mai văzu cum ceva ca o gumă de mestecat se lipi pe partea de sus a maşinii, scuipată din instalaţia aceea ciudată. Era mulţumit.

Maşina viră la dreapta şi apoi la stânga. Pe acoperişul ei, Charles se prinsese de una dintre barele pentru bagaje şi, întins în diagonală, îşi înfipse tălpile în bara din partea opusă. La fel procedase şi Christa. La vreo trei sute de metri, după ce se asigură că nu era nimeni în spatele lor, Ion Pop trase pe dreapta având grijă să nu frâneze brusc, pentru ca inerţia să nu îi arunce pe cei doi de pe maşină. Se dădu jos şi îi ajută să coboare. Charles voia să spună ceva, dar agentul se urcă la volan şi rosti răspicat:

— Urcaţi. Avem timp să vorbim în maşină.

Cei doi se urcară lângă şofer. Automobilul avea în faţă două locuri şi jumătate. Lângă scaunul şoferului era o banchetă mai lată. Cel care conducea maşina lua adesea câte trei autostopişti ca să facă un ban în plus.

— Ce maşină e asta? întrebă Christa.

— E tot ce am găsit la ora asta. E o maşină frigorifică de transportat îngheţată sau ceva de genul ăsta. Poliţia a confiscat-o cu ceva timp în urmă şi o tot foloseşte de atunci. Nu era altă variantă cu care să pot duce cadavrele.

Charles îşi revenise total din şocul vitezei cu care se desfăşuraseră evenimentele. Era nedumerit, confuz, dar undeva, în interior, spiritului lui de aventură nu îi displăcea ce se întâmplase. Ştia că de fiecare dată când trecea prin întâmplări dintr-acestea