În Austria, situaţia era tocmai inversă.

Aici, în fiecare ţară - exceptând Ungaria amintirea politică a unei măreţii proprii a dispărut cu totul, ori s-a şters sub buretele timpului, devenind cel puţin voalată şi nedesluşită. În schimb, când a fost invocat principiu] naţionalităţilor, tendinţele etnice s au întărit în diferitele ţări. Triumful lor urma să fie cu atât mai lesnicios cu cât el a început să se formeze la marginile monarhiei statelor naţionale, ale căror popoare, de aceeaşi rasă cu ţarina popoarelor austriece sau de o rasă înrudită, au putut exercita asupra acestora din urmă o atracţie personală mai puternică decât cea a austriecilor germani.

Nici chiar Viena n-a putut susţine, cu vremea, această luptă.

Când Budapesta s-a dezvoltat devenind un oraş, Viena a avut pentru întâia oară o rivală a cărei misiune nu mai era menţinerea coeziunii dublei monarhii, ci mai degrabă întărirea uneia dintre individualităţile sale. În scurt timp, Praga avea să-i urmeze exemplul, apoi Lembergul, Laibachul etc. Odată cu ridicarea la rang de capitale naţionale ale unor ţări aparte, ele deveneau centrele unei vieţi intelectuale din ce în ce mai particulariste. Numai astfel au căpătat adâncime şi baze spirituale instinctele politice etnice. Urma să vină o zi când izbucnirile diverselor popoare aveau să fie mai puternice decât forţa de coeziune a intereselor comune: atunci se va sfârşi cu Austria.

Această evoluţie s-a confirmat foarte limpede începând de la moartea lui Iosif al II-lea. Rapiditatea ei a fost în raport cu o serie de factori provenind în parte din monarhia însăşi, în parte din situaţia externă a imperiului.

Dacă se dorea în mod sincer acceptarea luptei şi bătălia pentru menţinerea acestui stat, numai o centralizare perseverentă şi fermă putea duce la ţintă. Atunci trebuia, înainte de toate, impunând principiul unei limbi de stat unice, să fie stimulată comunitatea naţională, existentă până atunci numai cu numele şi să se pună la îndemâna administraţiei mijlocul tehnic fără de care un stat unificat nu poate supravieţui. De asemenea, numai cu vremea, cu ajutorul şcolii şi al propagandei, putea fi creat un sentiment naţional comun. Acest obiectiv nu putea fi atins în zece sau douăzeci de ani: trebuia numărat în secole, tot aşa cum, în problemele colonizării, perseverenţa are mai multă însemnătate decât energia cheltuită la un moment dat.

Este inutil să insistăm asupra necesităţii unei unităţi absolute în administraţie.

Pentru mine a fost extrem de instructiv să demonstrez de ce nimic din toate acestea nu s-a întâmplat ori mai degrabă nu s a făcut. Cel vinovat de această omisiune a fost în acelaşi timp singurul vinovat de prăbuşirea imperiului.

Existenţa bătrânei Austrii, mai mult decât a oricărui alt stat, era legată de puterea guvernului său. Îi lipsea acel fundament al unui stat naţional care, dacă se întâmpla să-i lipsească conducerea propriu-zisă, are întotdeauna în originea sa etnică o forţă care îi asigură conservarea. Statul etnic poate câteodată, graţie inerţiei naturale a populaţiilor sale şi puterii de rezistenţă pe care o implică, să suporte în chip uimitor şi fără a suferi grav perioade îndelungate de administrare proastă sau de conducere proastă; aşa se întâmpla adesea atunci când orice aparenţă de viaţă a dispărut dintr-un corp şi când te crezi în prezenţa unui cadavru, până când cel “considerat mort” se ridică şi oferă celorlalţi oameni uimitoare manifestări ale vitalităţii sale intacte.

Dar lucrurile se petrec cu totul altfel cu un imperiu compus din mai multe popoare, care nu este menţinut prin comunitatea de sânge, ci printr-o autoritate comună. Nici o slăbiciune a conducerii nu va produce într-un astfel de stat o toropeală similară cu cea a animalelor care hibernează, ci va fi, dimpotrivă, un prilej de trezire a tuturor instinctelor particulariste care preexistă în fiecare rasă şi care nu s-au putut manifesta în perioada când stăpânea o voinţă.

Numai prin educaţia comună, timp de secole, prin tradiţii comune, prin interese comune etc., poate fi micşorat acest pericol. Tot aşa, cu cât aceste state vor fi mai tinere, cu atât vor depinde mai mult de talia regimului care guvernează; şi s-a văzut adesea opera unor cuceritori sau genii autoritare care nu au fost urmaţi căzând din nou în neant încă de la moartea marelui fondator. De altfel, nici după câteva secole aceste pericole nu pot fi considerate trecute; adesea ele nu fac decât să dormiteze pentru ca apoi să se trezească brusc de îndată ce regimul, devenit prea slab, puterea educaţiei şi prestigiul tradiţiei nu mai pot învinge elanul vital propriu diferitelor ramuri.

Greşeala tragică a Casei de Habsburg a constat fără îndoială în faptul că nu a înţeles aceasta.

Destinul a mai luminat o dată viitorul ţării sale numai pentru unul din ei. Apoi această făclie s-a stins pentru totdeauna.

Iosif al II-lea, împărat roman al naţiunii germane, a sesizat cu îngrijorare că, hărţuită la graniţele din afara imperiului, casa lui va dispărea în vârtejul unui Babilon de popoare dacă nu compensează în extremis carenţa strămoşilor săi. Cu o putere supraomenească, “prietenul oamenilor” a înfruntat delăsarea predecesorilor săi şi a încercat să repare în zece ani neglijenţa câtorva secole. Dacă ar fi avut înaintea sa măcar patruzeci de ani de muncă, dacă măcar cele două generaţii următoare i-ar fi continuat în acelaşi spirit opera începută, probabil că miracolul s-ar fi produs. Când a murit, după numai zece ani de domnie, epuizat fizic şi moral, opera sa a coborât cu el în mormânt şi de atunci îşi doarme somnul veşnic în cripta Capucinilor, fără să fi fost deşteptată vreodată.

Succesorii săi nu erau la înălţimea acestei misiuni, nici ca spirit, nici ca voinţă.

Când primele semne revoluţionare ale unor vremuri noi au aprins Europa, a început şi Austria să se înfierbânte puţin câte puţin. Dar când incendiul a sfârşit prin a izbucni, ardoarea i-a crescut mult mai puţin faţă de cauze sociale, de clasă sau de politică generală decât pentru izbucniri de origine etnică.

Revoluţia de la 1848 a putut fi pretutindeni o luptă de clasă, în Austria ea era de-acum începutul unei noi lupte între rase. Germanul care, uitând această origine a ridicării revoluţionare sau