care, necunoscând-o, se punea totuşi în slujba ei, îşi pecetluia astfel propria soartă. El contribuia la trezirea spiritului democraţiei occidentale care, în scurt timp, i-a răpit bazele propriei sale existenţe.

Reprezentarea parlamentară, fără instituirea şi consolidarea prealabilă a unei limbi de stat comune, dădea prima lovitură preponderenţei germane în monarhie. Dar, începând din clipa aceea, însuşi statul era de asemenea pierdut. Tot ce a urmat nu e decât istoria declinului unui imperiu.

Urmărirea acestei dezagregări era pe cât de emoţionantă pe atât de instinctivă. Sentinţa istoriei s-a executat prin amănuntele a mii şi mii de peripeţii. Majoritatea germanilor îşi urmau drumul, orbi, în mijlocul semnelor prăbuşirii: aceasta dovedea numai voinţa zeilor de a nimici Austria.

Nu pot să mă pierd în amănunte care nu sunt obiectul acestei cărţi; vreau doar să examinez mai temeinic acele evenimente care, cauze veşnice ale ruinei popoarelor şi statelor, mai prezintă un interes de actualitate şi care, în fine, m-au ajutat să-mi fixez concepţiile politice.

*

*   *

În fruntea instituţiilor care puteau justifica cel mai limpede distrugerea treptată a monarhiei austriece, chiar şi în ochii puţin clarvăzători ai micului burghez, se află cea printre atribuţiile căreia ar fi trebuit, mai mult ca la oricare alta, să se numere puterea: Parlamentul, sau, cum era numit în Austria, Reichsratul.

În mod vădit, modelul acestei instituţii era în Anglia, în ţara clasicei “democraţii”.

Întreaga rânduiala fericită a fost luată de acolo şi transportată la Viena, pe cât posibil neschimbată.

Sistemul englez al celor două camere şi-a sărbătorit reînvierea în Camera Deputaţilor şi în Camera Seniorilor. Doar “edificiile” erau de-acum puţin diferite.

Odinioară, când Barry a făcut să apară din valurile Tamisei Parlamentul, a pus la contribuţie istoria Imperium-ului britanic scoţând bani pentru decorarea a 1200 de firide, console şi coloane ale Palatului său: statuile şi tablourile sale au făcut din Camera Lorzilor şi din Camera Comunelor un templu al Gloriei Naţiunii.

Aici a survenit pentru Viena prima dificultate: când danezul Hansen a terminat ultimul pinion al palatului de marmură destinat noii reprezentări a poporului, n-a putut face altceva mai bun decât să imite decoraţia antică. Oameni de stat şi filozofi greci şi romani decorară reşedinţa teatrală a “Democraţiei din Vest” şi, printr-un simbol ironic, cvadrigele înălţate în vârful celor două clădiri se avântau spre cele patru puncte cardinale, dând astfel chiar din exterior cea mai bună imagine a activităţii din interior.

Naţionalităţile ar fi refuzat, văzând în aceasta o ofensă şi o provocare, ca acest edificiu să fie un omagiu adus istoriei Austriei. După cum în Reichul însuşi au îndrăznit să închine poporului german edificiul lui Wallot printr-o inscripţie numai în bubuiturile luptei din războiul mondial.

Atunci când, la douăzeci de ani neîmpliniţi, am intrat pentru prima dată în Palatul Franzensring, ca să asist la o şedinţă a Camerei Deputaţilor, m-a cuprins cel mai puternic sentiment de repulsie.

De-acum detestam parlamentul, dar nu atât ca instituţie. Dimpotrivă, tendinţele mele liberale nu-mi îngăduiau să iau în considerare un alt mod de guvernare. Ideea vreunei dictaturi mi s-ar fi părut, asemeni atitudinii mele faţă de Casa Habsburgilor, o crimă împotriva libertăţii şi împotriva oricărei raţiuni.

Admiraţia mea reală faţă de parlamentul englez contribuia mult la aceasta: ea îmi fusese inspirată, fără să-mi dau seama, de nenumăratele ziare pe care le citisem în tinereţe şi nu mă puteam dezbăra de ea aşa uşor. Demnitatea cu care însăşi Camera Inferioară se achita acolo de obligaţiile ei şi pe care presa noastră ne-o prezenta în culori atât de frumoase îmi insufla mult respect. Oare putea exista o formă mai înaltă de guvernare a unui popor prin el însuşi?

Tocmai de aici şi ostilitatea mea faţă de parlamentul austriac consideram ansamblul rătăcirilor sale ca fund nedemne de gloriosul său model. Dar argumentelor mele li s-a alăturat atunci un altul.

Elementul german din statul austriac depindea de soarta pe care i-o hărăzea Reichul. Până la introducerea votului universal secret, mai exista încă în parlament o majoritate germană, ce-i drept modestă. Această situaţie dădea deja de gândit, deoarece atitudinea şovăielnică a social-democraţiei din punct de vedere naţional o făcea mereu să se împotrivească aspiraţilor germanilor, ori de câte ori interesele acestora erau în joc, aceasta din teamă de a şi îndepărtă partizanii aparţinând unor popoare străine. De acum social democraţia nu mai putea fi deci considerată un partid german, dar instituirea votului universal a pus capăt supremaţiei germane chiar din punct de vedere numeric. Acum drumul “degermanizării” era liber.

Din acel moment, instinctiva mea conservare naţionalistă se împăca greu cu o cameră a reprezentanţilor poporului unde tot ce era german era nu reprezentat, ci trădat. Însă aceste defecte, ca atâtea altele, erau mult mai puţin imputabile sistemului de scrutin, cât însuşi statului austriac. Mă gândisem deja că atâta timp cât vechiul stat va supravieţui, nu se va mai ivi prilejul pentru că majoritatea germană să şi redobândească poziţia primordială în parlament.

În această stare de sprit am pătruns întâia oară în acele locuri pe cât de venerabile pe atât de discreditate. De altfel, eu nu le veneram decât datorită nobleţii magnifice a edificiului, o minune greacă pe pământ german.

Însă mi-a trebuit foarte puţin timp ca să mă revolt în faţa lamentabilului spectacol ce se desfăşura sub privirile mele.

Erau prezenţi câte va sute de reprezentanţi ai poporului, care tocmai aveau de tranşat o chestiune economică importantă. Acea zi mi a fost de ajuns ca să-mi fac provizii pentru a chibzui câteva săptămâni.

Valoarea intelectuală a discursurilor se menţinea la un nivel foarte scăzut, în măsura în care le puteai urmări, căci unii dintre acei domni nu vorbeau germana, ci slava, limba lor maternă, sau chiar un dialect. Aveam prilejul să aud cu propriile mele urechi ceea ce până atunci nu ştiam decât din ziare. O masă mişunândă de oameni care gesticulau, se interpelau urni pe alţii pe toate vocile şi, dominând ansamblul, un lamentabil bătrân bonom, năduşit tot scuturându-şi violent clopoţelul şi străduindu-se când prin apeluri la calm, când prin imbolduri, să restabilească ceva din demnitatea parlamentară a tonului folosit.

Nu m-am putut împiedica să nu râd.

Peste câteva săptămâni am revenit. Spectacolul se schimbase, era aproape de nerecunoscut. Sala era