complet goală. Lumea dormea, câţiva deputaţi stăteau la locurile lor şi se uitau unii la alţii căscând, unul dintre ei “vorbea pe larg”. Un vicepreşedinte era prezent şi cercetă sala cu un aer vădit plictisit.

Am început să reflectez. Acum, de câte ori aveam timp, mă întorceam la Reichstat şi, de fiecare dată, tăcut şi atent, priveam spectacolul, ascultam discursurile, când erau inteligibile, studiam figurile mai mult sau mai puţin inteligente ale acestor aleşi ai naţiunilor acestui stat vrednic de milă şi astfel mi-am format încetul cu încetul idei personale asupra acestor chestiuni. Un an de astfel de observare liniştită mi-a fost de ajuns ca să-mi schimb ori să-mi înlătur total vederile anterioare asupra naturii acestei instituţii. Nu mai simţeam revolta lăuntrică împotriva aspectului mediocru pe care-l luase în Austria; acum învinuiam însuşi parlamentul. Până atunci crezusem că tot răul provenea din faptul că parlamentul austriac nu avea o majoritate germană; acum socoteam că el trebuia căutat în formă şi natura instituţiei însăşi.

O serie întreagă de întrebări s-au pus atunci în mintea mea.

Am început să mă familiarizez cu principiul democratic al “hotărârii majorităţii”, bază a întregului sistem, nu fără a acorda o mare atenţie valorii intelectuale şi morale a oamenilor cărora calitatea de aleşi ai naţiunii le impunea îndeplinirea unui mandat.

Am învăţat astfel să cunosc în acelaşi timp şi instituţia şi pe componenţii ei.

În câţiva ani mi s-a conturat limpede, în toate amănuntele, imaginea tipului celui mai nobil al timpurilor moderne: parlamentarul. În mintea mea, el a început să îmbrace o formă care, de atunci, nu a suferit nici o schimbare esenţială. O dată în plus, lecţiile vieţii m-au ferit să mă rătăcesc într-o teorie socială care multora li se poate părea puţin seducătoare, la prima vedere, dar care trebuie totuşi socotită printre semnele declinului omenirii.

În Europa occidentală actuală, democraţia este precursorul marxismului, care nu poate fi conceput fără ea. Ea este mediul de cultură al acestei ciume mondiale în care se poate răspândi epidemia. Şi îşi găseşte expresia în parlamentarismul avorton în care orice scânteie divină a încetat din nefericire să însufleţească noroiul din care e plămădit.

Îi sunt foarte recunoscător destinului care m-a făcut să studiez această chestiune pe când eram încă la Viena, căci e probabil că în Germania, în aceeaşi perioadă, aş fi tranşat-o cu prea multă uşurinţă. Dacă aş fi perceput tot ridicolul acelei instituţii numită “Parlament” mai întâi la Berlin, aş fi căzut fără îndoială într-o altă extremă şi m-aş fi situat, din raţiuni aparent excelente, de partea celor care nu vedeau salvarea poporului şi a Reichului decât în întărirea puterii imperiale şi a ideii de imperiu, salvare pe care o compromiteau totuşi din cauza ignoranţei din vremea lor.

În Austria nu trebuia să te temi că ai să cazi atât de uşor dintr-o greşeală în alta. Dacă parlamentul nu preţuia nimic, Habsburgii nu preţuiau fără îndoială mai mult şi poate chiar mai puţin. Nu se terminase totul odată cu respingerea parlamentarismului; problema rămânea intactă: şi ce dacă? Suprimarea Reichsratului însemna încredinţarea puterii ocârmuitoare exclusiv Casei de Habsburg: idee cu totul inadmisibilă, mai ales pentru mine.

Dificultatea rezolvării acestui caz particular m-a îndemnat să mă dedic în întregime acestei probleme, ceea ce altminteri n-aş fi făcut, tânăr cum eram.

Ceea ce mi-a dat de gândit, în primul rând, a fost lipsa evidentă a oricărei responsabilităţi, indiferent în sarcina cui ar fi fost.

Parlamentul ia o decizie: oricât de catastrofale ar fi consecinţele ei, nimeni nu poartă răspunderea, nimeni nu poate fi chemat să dea socoteală. Căci, după un dezastru fără seamăn, retragerea guvernului vinovat, schimbarea majorităţii sau dizolvarea parlamentului înseamnă asumarea unei responsabilităţi oarecare?

O majoritate şovăielnică de indivizi poate fi vreodată făcută răspunzătoare?

Ideea de responsabilitate are sens, fără să expună o persoană determinată?

Practic, şeful unui guvern poate fi făcut răspunzător de acte a căror provenienţă şi îndeplinire revin voinţei şi înclinaţiei unei mulţimi de indivizi?

Oare misiunea unui conducător nu este văzută mai puţin în conceperea unui plan, cât în arta de a face o turmă de oi cu capete seci să-i înţeleagă valoarea, spre a cerşi mai apoi aprobarea lor binevoitoare?

Proba pe care trebuie s-o treacă un om de stat constă în a poseda în acelaşi grad arta de a convinge şi fineţea diplomatică necesară pentru a înţelege principiile importante şi a lua hotărârile importante?

Faptul că un şef nu reuşeşte să câştige de partea unei idei determinate majoritatea unei adunări, veritabilă tumoare care a invadat organismul în împrejurări mai mult sau mai puţin curate, dovedeşte inaptitudine din partea lui? De altfel, s-a întâmplat măcar o dată ca o ceată de oameni să fi înţeles o idee, mai înainte că succesul ei să-i fi dezvăluit însemnătatea?

Orice acţiune genială nu este aici, pe pământ, o ofensivă a geniului împotriva inerţiei mulţimii?

Atunci ce trebuie să facă omul politic ale cărui proiecte nu reuşesc să câştige favoarea acestei mulţimi prin linguşiri?

Trebuie s-o stipendieze?

Sau, în faţa prostiei concetăţenilor săi, trebuie să renunţe să îndeplinească sarcinile a căror necesitate vitală a recunoscut-o? Trebuie să se retragă? Trebuie să rămână?

Cum poate reuşi un om de caracter să rezolve conflictul dintre o astfel de situaţie şi ceea ce el a considerat decent, sau, mai exact, cinstit?

Unde este aici limita care desparte datoria faţă de comunitate de datoriile de onoare?

Oare adevăratul şef nu trebuie să-şi interzică metode de guvernare care îl coboară la poziţia de politician pe termen scurt?

Şi invers, oare acest politician pe termen scurt nu se va simţi obligat să facă politică întrucât niciodată nu el, ci o insesizabilă trupă de oameni, va purta în final povara responsabilităţii?

Încă se mai crede că progresul uman, cât ar fi de neînsemnat, provine din nuntea majorităţii şi nu din capul unui om?

Ori lumea are pretenţia că pe viitor se va putea debarasa de această condiţie prealabilă a civilizaţiei?

Dimpotrivă, ea nu pare astăzi mai necesară ca oricând?

Când principiul parlamentar al autorităţii majorităţii îl învinge pe cel al autorităţii unui singur individ şi înlocuieşte conducătorul cu numărul şi cu mulţimea, el se împotriveşte principiului aristocratic al naturii, pe care se sprijină de altfel o concepţie despre nobleţe