Ce dezastre atrage după sine această instituţie modernă a suveranităţii parlamentare, cu greu îşi poate imagina un cititor al presei evreieşti, dacă n-a învăţat să reflecteze şi să judece în deplină libertate. Ea constituie, în primul rând, prilejul de a îneca ansamblul vieţii politice într-un val de incidente minore de o meschinărie incredibilă. Astfel, cu cât adevăratul conducător se va retrage dintr-o activitate politică, care, în majoritatea cazurilor, va consta mai puţin în creaţii şi într-o muncă rodnică, cât în diverse târguieli pentru a câştiga favoarea majorităţii, cu atât însăşi natura acestei activităţi politice va fi pe placul spiritelor meschine şi prin urmare le va captiva.

În zilele noastre, cu cât un asemenea negustor va fi mai îngust la minte şi la ştiinţă, cu atât va fi mai conştient de mediocritatea dezolantă a actelor sale publice şi cu atât mai mult va aprecia un sistem de guvernare care nu îi pretinde nici o mare energie, nici mult geniu, ci se mulţumeşte mai degrabă cu o anumită ingeniozitate ţărănească, care nu are nimic comun cu forţa spirituală a unui Pericle. Un asemenea prostănac n-are a se teme de povara responsabilităţilor sale, nu duce grija consecinţelor faptelor şi gesturilor sale; căci el ştie sigur că, oricare ar fi rezultatul elucubraţiilor sale “politice”, căderea sa e deja scrisă în stele: într-o zi va trebui să cedeze locul unui spirit la fel de eminent. Căci un alt semn al acestui fel de decadenţă este acela că numărul oamenilor de stat eminenţi creşte pe măsură ce valoarea fiecăruia dintre ei scade progresiv. Iar această valoare se mai diminuează şi în strânsă legătură cu îngustimea de spirit a majorităţilor parlamentare; se înţelege, de fapt foarte bine, pe de o parte, că spiritele de valoare refuză să devină nişte umili secretari ai unor guralivi ruşinoşi şi neputincioşi şi, pe de alta, că reprezentanţii majorităţii, adică ai prostiei, nu urăsc nimic mai intens decât un om superior. O cameră de deputaţi mediocri încearcă întotdeauna consolare ştiindu-se condusă de un şef a cărui valoare este la nivelul valorii ei; fiecare are astfel satisfacţia de a-şi putea lăsa spiritul să strălucească din când în când şi, mai cu seamă, să-şi spună: din moment ce Petre poate fi patron, de ce n-ar fi şi Pavel, într-o zi?

Dar în esenţa acestei frumoase invenţii a democraţiei se poate observa un fenomen care în zilele noastre se manifestă scandalos şi cu o intensitate crescândă: laşitatea unei mari părţi a pretinşilor noştri “conducători”. Ce noroc pe ei, când au de luat decizii de o oarecare importanţă, că se pot pune la adăpostul unei majorităţi! E de-ajuns să-l vezi o singură dată pe unul din aceşti pungaşi ai politicii cerşind neliniştit, înaintea fiecărei decizii, aprobarea majorităţii, asigurându-şi astfel “complicii” necesari şi putând, în orice caz, să se spele pe mâini de orice răspundere: un om drept, un om de omenie nu poate simţi decât ostilitate şi repulsie faţă de astfel de metode de activitate politică, în vreme ce ele vor atrage, în schimb, toate caracterele meschine. Cel ce renunţă să-şi asume personal responsabilitatea actelor sale şi care caută, dimpotrivă, să se acopere întotdeauna, nu e decât un mizerabil şi un laş. Şi când conducătorii unei naţiuni sunt asemenea avortoni, oamenii suportă curînd consecinţele grave ale acestei situaţii. Nu mai au curajul să acţioneze cu fermitate; preferă să suporte injurii dezonorante decât să facă eforul de a lua o hotărâre şi nici unul nu se va pune în evidenţă că să-şi rişte viaţa dacă vreo decizie pretinde o execuţie fermă.

Căci există un lucru ce nu trebuie uitat, pe care lumea nu are dreptul să-l uite: majoritatea nu poate niciodată să înlocuiască un om. Ea reprezintă întotdeauna nu numai pe cei proşti, dar şi pe cei laşi. Şi, pe cât este de adevărat că o sută de visători nu fac cât un înţelept, tot aşa, de la o sută de fricoşi n-o să scoţi niciodată o hotărâre eroică.

Cu toate acestea, cu cât şeful guvernului îşi va asuma mai puţin răspunderi mari, cu atât mai mult se vor găsi oameni, chiar lamentabil de mediocri, care se vor simţi, şi ei, chemaţi să pună la dispoziţia naţiunii energii demne de nemurire. Nimic nu-i va opri să vină în sfârşit să-şi depună candidatura; stau la coadă, numără cu îngrijorare pe cei ce aşteaptă înaintea lor şi mai că nu socotesc şi numărul de ore necesare ca să ajungă la ţintă. Orice post vacant în locurile pe care le au în vedere este dorit cu ardoare; orice scandal care le măreşte rândurile este binevenit. Dacă totuşi unul dintre ei se cramponează de o situaţie dobândită, ei resimt faptul aproape ca pe o ruptură a unui acord sacru de solidaritate comună. Atunci se supără serios şi nu au linişte până ce neruşinatul, în sfârşit “căzut”, n-a înapoiat comunităţii libera folosinţă a locului său cald încă. Şi, dintr-o dată, e foarte departe de a-l redobândi. Căci de îndată ce una din aceste triste personalităţi este obligată să-şi părăsească postul, ea nu poate decât să se strecoare iar în rândurile celor care aşteaptă, dacă strigătele şi injuriile cu care e primit i-o îngăduie.

Rezultatul tuturor acestora este defilarea înspăimântător de rapidă a titularilor posturilor şi funcţiilor cele mai importante din stat: consecinţele ei sunt întotdeauna nefaste şi adesea catastrofale. Căci nu numai proştii şi incapabilii sunt victimele acestor moravuri parlamentare; la fel stau lucrurile, şi chiar mai rău, cu adevăratul şef, când în sfârşit soarta cheamă un om demn de acest nume să ocupe acel loc. Odată şeful ridicat, împotriva lui se formează de îndată un baraj riguros, mai ales dacă încăpăţinatul care îşi permite să vrea să pătrundă într-o societate atât de aleasă n-a ieşit din rândurile sale. Aceşti domni în mai presus de orice să fie numai între ei şi hărţuiesc cu o ură comună orice minte care trece drept o unitate printre nişte zerouri. Şi instinctul lor, aşa de orb la atâtea lucruri, devine de astă dată foarte clarvăzător.

Rezultă de