aici că clasele conducătoare suferă de o sărăcie de spirit tot mai accentuată. Şi orice om poate aprecia cât suferă din această pricină naţiunea şi statul, dacă nu cumva aparţine el însuşi acestui soi de “şefi”. Regimul parlamentar era pentru vechea Austrie un adevărat mediu de cultură.

Fireşte că miniştrii preşedinţi erau numiţi de împărat şi de rege, dar el nu făcea decât să ratifice de fiecare dată expresia voinţei parlamentului. Toate tocmelile pentru posturile de ministru însemnau democraţie occidentală de cea mai bună calitate. Rezultatele preţuiau cât preţuiau şi principiile. El avea grijă mai cu seamă să înlocuiască fiecare personalitate în termeni de fiecare dată mai scurţi; în final aceasta devenea o veritabilă cursă. De fiecare dată, valoarea “omului politic” ales era ceva mai scăzută, până când se ajungea la acel tip de mici păduchi de parlament ale căror capacităţi politice nu se compară decât cu arta lor de a şti de fiecare dată să întrunească o majoritate, altfel spus să aranjeze acele mici “afaceri” politice, singurele treburi practice pentru care sunt dotaţi. În toate aceste probleme, Viena era cel mai bun loc de observaţie şi cea mai bună şcoală ce putea fi frecventată. Îmi plăcea şi să pun în balanţă cunoştinţele şi capacităţile acestor reprezentanţi ai poporului şi dificultăţile problemelor pe care le-ar fi avut de rezolvat. În acest scop, trebuia evaluată mai îndeaproape întinderea orizontului intelectual al deputaţilor noştri, după aceea nu te mai puteai dezinteresa de împrejurările în care aceşti aştri strălucitori au fost descoperiţi pe firmamentul vieţii noastre publice.

Felul în care capacităţile reale ale acestor remarcabili seniori se străduiau să servească patria - deci însăşi tehnica activităţii lor politice - merită şi el osteneala de-a fi studiat şi cercetat temeinic.

Spectacolul vieţii parlamentare părea cu atât mai vrednic de plâns cu cât pătrundeai mai mult în structura sa intimă, studiind oamenii şi faptele cu o obiectivitate pătrunzătoare şi fără menajamente: obiectivitate desigur foarte indicată faţă de o instituţie ai cărei partizani nu fac două fraze fără aluzii la aceeaşi “obiectivitate”, ca la singura bază justă de pe care se poate examina o problemă sau lua poziţie. Aşadar să-i examinăm la rândul lor pe aceşti domni, pe ei şi regulile vieţii lor grele şi vom ajunge la rezultate uimitoare.

Nu există principiu care, cercetat obiectiv, să fie la fel de fals că principiul parlamentar.

Să trecem peste felul în care sunt aleşi domnii reprezentanţi ai poporului şi în special în care îşi cuceresc scaunele şi noua demnitate. Este foarte evident că succesul fiecăruia dintre ei nu oferă satisfacţie dorinţelor şi nevoilor unui întreg popor decât într-o măsură într-adevăr infimă: este de-ajuns să-ţi dai seama că inteligenta politică a mulţimii nu este destul de dezvoltată pentru ca ea să ajungă prin propriile-i puteri la concepţii generale şi precise şi ca să găsească ea însăşi oamenii care ar fi capabili să le facă să reuşească.

Ceea ce numim întotdeauna “opinie publică” nu se întemeiază decât într-o măsură cu totul neînsemnată pe experienţele personale şi pe cunoştinţele indivizilor; în schimb, ea este în mare parte provocată, şi aceasta cu o perseverenţă şi o putere de convingere adesea remarcabilă, de ceea ce numim “informare”.

După cum convingerile religioase ale fiecăruia provin din educaţie şi numai aspiraţiile religioase dormitează în inima omului, tot astfel opinia publică a masei este consecinţa unei pregătiri a sufletului şi a spiritului extraordinar de perseverente şi de profunde.

În “educaţia” politică, fericit denumită în acest caz cu cuvântul propagandă, partea cea mai însemnată îi revine presei. Ea îşi asumă mai întâi de toate munca de “informare”, devenind aşadar un fel de şcoală pentru adulţi. Numai că acest învăţământ nu e în mâinile statului, ci în ghearele celor influenţi care sunt în cea mai mare parte total nefaste. Fiind încă tânăr, avusesem, chiar la Viena, ocazia să mă apropii de proprietarii şi fabricanţii de idei ai acestei maşini de educat poporul. Mai întâi am fost uimit de scurtul răstimp de care are nevoie această putere, cea mai periculoasă din stat, pentru a crea o opinie determinată, chiar dacă aceasta este cu totul contrară ideilor şi aspiraţiilor celor mai reale şi neîndoioase ale comunităţii. În câteva zile, presa ştie să facă dintr-un amănunt ridicol o afacere de stat de mare importanţă şi, invers, într-un timp la fel de scurt, să fie date uitării probleme vitale, până le şterge complet din mintea şi memoria poporului.

În felul acesta, în câteva săptămâni scotea ca prin minune din neant anumite nume, legând de ele printr-o amplă publicitate speranţe extraordinare, creându-le în sfârşit o popularitate la care un om cu adevărat valoros nu poate nădăjdui într-o viaţă; nume de care cu o lună înainte nu auzise nimeni erau lansate pretutindeni, pe când fapte vechi şi bine cunoscute privitoare la viaţa statului sau la viaţa publică, pe deplin sănătoase, erau înmormântate în acelaşi timp; ba chiar uneori astfel de nume fuseseră rostite cu ocazia unor asemenea nelegiuiri încât părea că trebuiau mai degrabă să rămână legate de amintirea unei josnicii sau a unei ticăloşii bine determinate. Trebuie studiată în special la evrei infamia care constă în a revărsa dintr-odată şi dintr-o sută de pubele simultan, ca la semnul unei baghete magice, cele mai josnice şi mai neruşinate calomnii pe hainele imaculate ale unui om de onoare: atunci aceste lichele periculoase de la ziare vor putea fi respectate aşa cum merită.

Aceşti escroci ai opiniei nu se dau în lături de la nimic ca să-şi atingă scopurile odioase.

Ei ajung să se amestece în cele mai secrete treburi de familie; scotocesc până când instinctul lor de râmători îi ajută să găsească vreun jalnic eveniment capabil să-i dea nefericitei victime lovitura de graţie. Dacă nu găsesc absolut nimic, cu tot flerul lor, nici în viaţa publică, nici în viaţa particulară, voinicii recurg la calomnie, ferm convinşi nu numai de faptul că în ciuda numeroaselor retractări tot va rămâne câte ceva, ci şi că atunci când ecoul cu o sută de guri îşi va desăvârşi opera cu complicitatea câtorva ziare, toate protestele victimei vor rămâne de cele mai multe ori fără efect. De altfel, această