bandă de ticăloşi nu atacă pentru motive care ar putea fi comune lumii întregi sau făcând parte dintre acestea. Doamne păzeşte! Când unul din aceşti vagabonzi care dau târcoale pe la porţi se porneşte împotriva iubiţilor săi concetăţeni într-un mod atât de

perfid, el se învăluie în fraze frumoase pline de sinceritate şi de vorbe mieroase, ca o caracatiţă în norul ei de cerneală, nu mai conteneşte cu proteste legate de “obligaţia ziaristului” sau cu alte asemenea minciuni nenorocite; la adunări şi congrese, unde acest flagel bântuie cu maximă intensitate, el merge şi mai departe: în aceste cazuri bate câmpii despre o formă de onoare cu totul specială, “onoarea de gazetar”, şi toate acele canalii adunate acolo încuviinţează dând din cap cu gravitate.

Iată banda care fabrică “opinia publică” din care se vor naşte apoi parlamentarii, ca Venus din spuma valurilor.

Pentru a descrie detailat mecanismul instituţiei parlamentare şi a arăta tot ceea ce este iluzoriu în ea, ar trebui scrise volume întregi. Dar dacă, încetând s-o analizăm în ansamblu, nu cercetăm decât rezultatul activităţii ei, ar fi suficient pentru a conchide că ea trebuie considerată drept un nonsens în însăşi obiectul ei, fie şi privită în spiritul cel mai ortodox.

Va fi mai repede şi mai uşor de înţeles că omul s-a rătăcit într-un mod periculos şi nebunesc pe această cale, comparând parlamentarismul democratic cu adevărata democraţie germană.

Cea mai însemnată trăsătură caracteristică a parlamentarismului este următoarea: este ales un anumit număr de bărbaţi (dar şi de femei, de la o vreme încoace); să zicem cinci sute; şi din acel moment le revine datoria să ia hotărârea decisivă în toate cele. Aşadar, practic, ei constituie singura ocârmuire; ei numesc un cabinet care preia în ochii celor din afară conducerea afacerilor statului, dar aceasta nu e decât aparenţă. În realitate, acest pretins guvern nu poate face un pas fără să meargă să se milogească spre a obţine consimţământul întregii adunări. Dar în acest caz el nu va putea fi făcut răspunzător de nimic, din moment ce decizia finală este întotdeauna a parlamentului şi nu a lui. El nu este niciodată decât executorul fiecăreia din dorinţele majorităţii. Nu ne-am putea pronunţa în mod echitabil asupra capacităţii sale politice decât în funcţie de arta cu care se pricepe fie să se conformeze opiniei majorităţii, fie s-o determine s-o adopte pe a sa. Dar în felul acesta el decade de la rangul de guvern adevărat la acela de cerşetor pe lângă fiecare majoritate. De-acum înainte treaba lui cea mai presantă va fi să-şi asigure din când în când aprobarea majorităţii existente, ori să încerce să formeze una nouă, mai bine orientată. Dacă reuşeşte, i se va îngădui să mai “guverneze” o vreme; dacă nu, nu-i mai rămâne decât să plece. Justeţea propriu-zisă a vederilor sale nu joacă aici nici un rol.

În felul acesta, orice noţiune de responsabilitate este practic abolită.

Consecinţele acestei stări de lucruri sunt foarte uşor vizibile:

Aceşti cinci sute de reprezentanţi ai poporului, cu profesiuni şi aptitudini diverse, formează un ansamblu heteroclit şi foarte des vrednic de plâns. Căci, să nu credeţi cumva că aceşti aleşi ai naţiunii sunt în acelaşi timp şi aleşi ai spiritului sau ai raţiunii. Sper că nimeni nu va pretinde vreodată că oamenii de stat se nasc cu sutele din buletinele de vot ale alegătorilor care sunt oricum, numai inteligenţi nu. Oricât am protesta împotriva ideii absurde ca geniul este rodul sufragiului universal, tot n-ar fi de ajuns. Mai întâi, o naţiune nu naşte un veritabil om de stat decât în zile binecuvântate şi nu o sută sau mai mulţi dintr-o singură dată, apoi, mulţimea este instinctiv ostilă oricărui geniu eminent.

Există mai multe şanse să vezi o cămilă trecând prin urechile acului decât să “descoperi” un om mare prin alegeri. Orice realizare extraordinară de când lumea şi pământul s-a făcut prin acţiuni individuale. Cu toate acestea, cinci sute de persoane de valoare mai mult decât modestă iau decizii în problemele cele mai însemnate ale naţiunii şi instituie guverne care trebuie apoi, mai înainte de a rezolva fiecare chestiune în parte, să se pună de acord cu augusta adunare, politica o fac deci cei cinci sute.

Şi de cele mai multe ori se şi vede de la o poştă!

Nici să nu punem în cauză geniul reprezentanţilor poporului. Să considerăm numai diversitatea problemelor de rezolvat, mulţimea legăturilor de dependenţă reciprocă care încâlcesc soluţiile şi deciziile şi vom înţelege întreaga neputinţă a unui sistem de guvernare care încredinţează puterea de decizie unei adunări plenare de oameni, din care doar o parte infimă posedă cunoştinţele şi experienţa necesare tratării problemei examinate. În felul acesta, cele mai însemnate probleme economice vor fi tratate de un for în care nu se va găsi nici un membru din zece care să fi făcut cândva economie politică. Aceasta înseamnă să încredinţezi decizia finală asupra unei probleme date unor oameni care habar n-au de aşa ceva.

La fel se întâmpla în toate problemele. Întotdeauna o minoritate de neputincioşi şi ignoranţi este cea care face să se încline balanţa, întrucât componenţa adunării nu se schimbă, în timp ce problemele care trebuie tratate privesc toate domeniile vieţii publice, aceasta ar trebui să presupună rotirea continuă a deputaţilor chemaţi să le discute şi să hotărască în privinţa lor. Deoarece e cu neputinţă să-i laşi pe aceşti oameni să trateze de pildă, o chestiune de profituri comerciale şi o chestiune de politica generală. Ar trebui să fie cu toţii nişte genii universale cum se arată unul la câteva secole. Dar ei nu sunt, de cele mai multe ori, nici măcar nişte laşi, ci nişte diletanţi mărginiţi, exageraţi şi plini de ei înşişi, un demimond intelectual de soiul cel mai rău. De unde uşurinţa adesea de necrezut cu care aceşti domni discută şi rezolvă subiecte pe care nici minţile cele mai luminate nu le-ar trata decât după ce au chibzuit îndelung. Îi vezi luând măsuri de cea mai mare importanţă pentru viitorul unui întreg stat, chiar al unei naţiuni ca şi cum ai fi vorba de o partidă de taroc sau